Spovedania unui preot ateu

01/08/2017
Spovedania unui preot ateu

Spovedania unui preot ateu – Ion Aion

Rafturile de literatură religioasă sunt pline de mărturii ale unor persoane care, după o viață trăită la antipodul moralei creștine, au descoperit calea ortodoxiei, devenind chiar călugări, trecând printr-un proces de reinventare personală și de dobândire a unei noi identități.  Scriitori, actori, muzicieni cunoscuți publicului, inclusiv în România, au ales să își facă  publică decizia de a-și schimba viața, devenind chiar monahi și primind un alt nume, sub semnul credinței în Dumnezeu.  Prea puțin publice și prea puțin asumate, măcar în zona editorială sunt scenariile inverse, în care slujitori ai ortodoxiei să își asume  dezamăgirea și renunțarea la credința ortodoxă. În acest sens, volumul publicat de Ion Aion la Editura Curtea Veche se dovedește cu adevărat inedit, oferind  povestea unui preot înfrânt de contrastul dintre misiunea teoretică și practica slujirii religioase, de poverile mundane mult mai multe și suficient de subestimate, mai ales când comunitatea de enoriași e alcătuită mai degrabă din acea specie de creștini călduți de duminică.

Redactat sub forma unei narațiuni la persoana I, Spovedania unui preot ateu cuprinde o mărturisire curajoasă a unui slujitor al bisericii care trăiește deziluzii in  profesia sa. Preoția este, până la urmă, așa cum sugerează protagonistul, o călătorie în subteranele condiției umane, o călătorie în care speranța, pretinsul har, privirea spre cer nu se pot dovedi întotdeauna suficient de înălțătoare și consolatoare  Considerat, încă de la sosirea în comunitatea de enoriași, drept un profet al morții (pentru presupusa și dubioasa capacitate de a grăbi moartea celor aflați pe patul de suferință), un statut deopotrivă respectabil și înfricoșător (dar, în fond, doar o etichetă mai mult sau mai puțin umilitoare și superstițioasă), protagonistul volumului semnat de Ion Aion se află într-o fază a exasperării. Cele două surse care îi alimentează neîncrederea și dezamăgirea sunt teoretice și practice.  Pe de o parte chestionarea detaliilor istoriilor biblice (care par să conducă uneori la concluzii contradictorii), pe de altă parte, dimensiunea practică și simbolică a profesiei, cu toate ritualurile repetitive, uneori goale de continut,  sunt reperele care îi macină credința protagonistului. Frigul din biserică, mizeria, puricii, scenele grotești de la înmormântări, mirosul insuportabil din casa atâtor bătrâne habotnice dar ipocrite (rafinate în blesteme și conflicte, dar mereu autoexcluse de responsabilitatea pentru ranchiunile încrâncenate pe care le poarta vecinelor), barbaria oamenilor simpli care le depășește seninătatea,  prezențele vigile, critice, uneori insolite de la slujbă (de la blonde aranjate, la babele gata să sancționeze orice încălcare a vreunui obicei) toate sunt experiențe care întregesc maturizarea și, de fapt, abrutizarea preotului care nu-și mai găsește rostul și nu mai înțelege cum ar mai putea predica diplomatic armonia între semeni și cum ar mai putea să ghideze privirile spre cer. Șpăgile, ritualuri uneori goale de conținut, îndeplinite ca să ofere mai degrabă panaceu psihologic, decât să medieze autentic relația cu divinitatea, spovedaniile dificile ale celor mărturisiți în fazele terminale ale senilității, toate aceste probleme încă tabu sunt expuse convingător de narator. Povestea desprinderii de ortodoxie, în sens de cult instituționalizat,  nu se suprapune însă cu renunțarea la credință:  protagonistul recunoaște că este vorba mai degrabă de o renunțare la religie (privită ca un ansamblui de teorii, un fel de prospect pe care prea puțini îl citesc) dar nu neapărat și la credință (morfina care ne face uneori suportabilă viața, chiar dacă uneori pare o farsă care ne anulează ambiția de autodepășire).

La fel ca psihoterapeutii  care erau caracterizați de un membru al breslei drept depozitari ai mizeriilor psihicului uman (în regim voluntar!) vulnerabili în cele din urmă în fața unei saturații periculoase, la fel și preotul pus sub reflector în acest volum pare să trăiască această sinistră experiență copleșitoare a acumulării balastului spiritual, fără putința de a putea fi dezlegat mai departe de alt duhovnic.

Învestiți cu speranță și zeificați, dar chinuiți în același timp de toți acei care vin să-și descarce sufletele și să aștepte obsesiv, salvarea prin ritualuri, preoții și terapeuții sunt printre cele mai speciale și vulnerabile categorii profesionale. În vreme ce terapeuții au asumat însă această vulnerabilitate, au făcut-o publică, au discutat-o (și o discută în continuare), cu onestitate și empatie, cu acel sentiment al umanului care nu poate fi refuzat nici chiar celui ce ne apare uneori drept salvator, în rândul preoției acest fenomen al expunerii limitelor, eșecurilor și dezamăgirilor (fără acel deznodământ fericit de poveste optimist care se încheie cu: dar Dumnezeu m-a ajutat și am totul a fost bine) este mult mai rar. Dar demascările scandaloase din presa (uneori exagerate și exploatate, fără îndoială) care reflectă nu doar viciile ascunse dar uneori și dezechilibrele psihice ale purtătorilor de sutană nu mai pot ascunde dificultatea conservării umanității intr-o profesie (sau o chemare?) cu atâtea exigențe.

Spovedania unui preot ateu reușește să facă un prim pas onest, detabuizant, o asumare din interior a vulnerabilităților și dezamăgirilor preoției, o expunere crudă pe alocuri, dar sinceră a unei activități care, în ciuda intențiilor sale nobile, a năzuințelor sale spirituale înalte, nu poate fi dezlipită de redutabila confruntare cu mundanul. Chiar dacă va fi condamnată sau dezaprobată de fețele bisericești (care vor vedea, în cumulul de experiențe expuse în carte,  probabil perspectiva unui om care nu a reușit să se ridice la nivelul chemării pe care o presupune profesioa sa), acest volum este un posibil drum de reabilitare a imaginii preotului în societatea contemporană, prin invitația necosmetizată la empatie și înțelegere, prin demistificarea necesară la care mulți înalți prelați nu vor să consimtă.

SPOVEDANIA UNUI PREOT ATEU – Ion Aion – Editura Curtea Veche, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *