Vintila Mihailescu: Bombanitul politic este o arta a conversatiei la portita.

28/09/2017

Sunteți curioși să aflați cum arată biblioteca unui scriitor? Câte volume conține? Care este cartea, din biblioteca personală pe care o îndrăgeşte cel mai mult? Sunteți curioși să aflați ce cărți și-au propus scriitorii români să citească în perioada următoare? Vă doriți să aveți în biblioteca proprie cărți cu autograful autorului?

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna OCTOMBRIE din 2017, scriitorul care își dezvăluie relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… VINTILĂ MIHĂILESCU!

Vintila Mihailescu: Bombanitul politic este o arta a conversatiei la portita

Vintilă Mihăilescu

LIBRIS: Credeți într-o specificitate psihologică a popoarelor? Formează ele tipare simplificatoare dar care se fundamentează pe un miez de adevăr? Sunt ele utile, pot genera familiarități în raport cu necunoscutul sau cultivă mai degrabă prejudecăți falimentare?

Vintilă Mihăilescu: Aceasta „psihologie a popoarelor” se cheamă mai degrabă cultură – și da, atunci evident că există niste specificități culturale definitorii. Dar care, la rândul lor, nu se suprapun neapărat cu „popoarele” și cu atât mai puțin cu „națiunile”. Pe de altă parte, și culturile pot face parte din „familii” mai largi, din „arii culturale” având particularități mai mult sau mai puțin comune. În sfârșit, specificități există, desigur, dar ele sunt istorice – adică se pot schimba – și se schimbă! – în timp. Problema cu „psihologia popoarele” este astfel în primul rând esențialismul: poporul român (de când? poporul sau populația? poporul sau națiunea?) este X (de ce tocmai X? numai X? toți românii sunt X? etc.)

LIBRIS: Imaginea de sine a românilor pare ruptă între extreme. Publicara volumului lui Lucian Boia „De ce este România altfel” și a replicii la aceasta, volumul coordonat de dumneavoastră „De ce este România astfel” au relansat controverse mai vechi. Pe de o parte aplicăm ceea ce și dumneavoastră numiți un auto-rasism (un fatalism mioritic fundamentat biologic: e în ADN-ul românului să fie corupt, leneș etc), pe de altă parte, arborăm uneori o imagine a excepționalilor nedreptățiți (de la genialitatea dacilor, la superioritatea ortodoxă, la mitologizarea descoperirilor științifice “furate” de împrejurările istorice). Ne privim succesiv și contradictoriu fie prin filtrul autodefăimător fatalist, ori prin cel hiperinflat nationalist. Nu putem ajunge la o privire echilibrată? Cum se construiește imaginea de sine echilibrată a unei nații? De ce suntem atât de sensibili la reevaluarea identității naționale?

Vintilă Mihăilescu: În primul rând, trebuie precizat faptul că nu avem de a face aici cu o „boală românescă”: mai toate „tinerele națiuni” împărtășesc astfel de complexe de inferioritate și de probleme de recunoaștere – mă iubește, nu mă iubește, mă iubește… Important aici este însă se TE iubești, dar să o faci în limite realiste și să fii apoi recunoscut așa cum ești, după cum și tu îi vei recunoște pe ceilalți așa cum sunt. Or, în istoria noastră modernă, noi am stat sub semnul Frumoasei din pădurea adormită: Deșteaptă-te Române! Ne-am iubit ca popor și ne-am „deșteptat din somnul cel de veci” – altfel n-am fi astăzi o națiune! Dar am rămas cu impresia că încă nu ne-am „deșteptat” de tot, că merităm mai mult, că suntem mai mult decât ni se recunoaște sau, invers, că ar trebui să fim mai mult decât suntem, că încă suntem ne-isprăviți. Explicația ar putea fi aici de natură psihologică: ne-am stabilit nivelul de așteptare prea sus (și încă ni-l stabilim prea sus la fiecare nouă rundă de alegeri…), drept care distanța până la nivelul de realizare, la ceea ce reușim față de ceea ce visăm este descuranjant de mare. Ca să ne explicăm ce se întâmplă, ca să ne liniștim există două soluții la îndemână: noi suntem de vină (auto-defăimare) sau altcineva e de vină (auto-înfrumusețare). Soluția „echilibrată” despre care vorbiți ar presupune să ne facem un vis mai realist, dar în care să credem cu adevărat.

LIBRIS: Ultimii ani și evenimentele care au scos lumea în stradă precum alegerile prezidențiale, cazul Colectiv, OUG 13 etc au pus în lumină tensiunile dintr-o Românie despărțită în două lumi care nu se cunosc reciproc, dar care se disprețuiesc (România săracă și puțin educată, respectiv România performantă și occidentalizată). Sunt lumi care nu au apărut antagonic peste noapte, ci care s-au îndepărtat una de cealaltă în ultimii 28 de ani, identificându-se drept țap ispășitor una pentru cealaltă (corporatiștii sunt cumpărați de străini, respectiv săracii sunt paraziți manipulați politic). Este acesta un caz particular românesc, asemenea fracturi sociale există și în alte state postcomuniste? Se poate găsi un numitor comun între aceste Românii, se pot apropia vreodată aceste Românii una de cealaltă, ținând cont că le lipsesc probabil reperele elementare de acces la înțelegerea valorilor fundamentale reprezentative pentru fiecare?

Vintilă Mihăilescu: Povestea este mai veche. Vă redau, spre ilustrare, un dialog din ședința Camerei din 25 august 1918:
D. D. Pătrășcanu: Țara asta este o țară de țărani!
D. Stoianovici: Cine a spus-o? Unde este scris?
D. Dinu Arion: România s-a păstrat numai prin boieri!
D. I. Teodorescu: Nu este adevărat! (Sgomot mare, protestări violente din partea Majorității)
D. P. Greceanu, Vice-Președintele Camerei: Dumneavoastră discutați chestiunea pătimaș…
„Chestiunea” a fost totdeauna discutată pătimaș, iar acum este reluată la fel de pătimaș. Aceste „două Românii”, despre care vorbea deja Mircea Vulcănescu, au dispărut oarecum în comunism, dar au dispărut cu forța și prin uniformizare „în jos”. Acum, clivajul a (re)devenit unul major mai ales prin politicile economice post-comuniste, care au privilegiat faimoasa tranziție spre economia de piață doar în urbanul mare (imensa majoritate a investițiilor de capital străin merge în București și zona Ilfov, iar nivelul de trai din regiunile predominant urbane ale României este peste media UE, în timp ce în zonele rurale ea este mult sub medie etc.), lăsând restul României să se descurce cum poate. Mai departe, aceste „două Românii” au fost radicalizate una împotriva celeilalte din motive electorale, fiind transformate în bazine electorale de „stânga”, respectiv de „dreapta”. Nemulțumiți și unii, și alții, acum se urăsc unii pe alții.

Conditia Roma si schimbarea discursului - Vintila Mihailescu, Petre Matei

Conditia Roma si schimbarea discursului – Vintila Mihailescu, Petre Matei

LIBRIS: Volumul „Condiția Romă și schimbarea discursului” oferă o incursiune antropologică în cultura și societatea romă. Cum a evoluat raportarea românilor la romi în societatea postdecembristă? Chiar dacă, din punct de vedere legislativ s-au creat mecanismele de recunoaștere, de protecție a acestei minorități, pentru mulți conaționali romii reprezintă mai degrabă o problemă socială privită cu rezervă și suspiciune, nu doar o minoritate la care te raportezi neutru, poate chiar cu o curiozitate. Există elemente definitorii pentru identitatea romă dificil de armonizat cu o societate a statului de drept sau e vorba doar de o problemă de comunicare? Există o sursă profundă a tensiunilor dintre această minoritate și societatea românească?

Vintilă Mihăilescu: O schimbare profundă în populația romă s-a produs în comunism, când o bună parte a lor au devenit „oameni ai muncii”, fiind astfel (mai mult sau mai puțin) „asimilați”. O altă schimbare, poate și mai profundă, s-a petrecut o dată cu post-comunismul, când și printre romi s-a produs o diferențiere socială similară cu „cele două Românii”: pe lângă romii „asimilați”, au apărut romi extrem de bogați și romi extrem de săraci. Pe de altă parte, romii s-au diferențiat dintotdeauna pe neamuri, ceea ce este valabil în mare măsură și în prezent și ceea ce face dificilă o abordare a romilor în general, așa cum își doresc elitele civice, atât rome cât și ne-rome. La toate acestea se adaugă problema noastră generică de imagine: aici „esențializarea” au făcut-o ceilalți (niște romi sunt răi, deci românii sunt răi), ne-au aruncat în față această imagine, pe care noi am preluat-o, am amplificat-o, am dramatizat-o și am folosit-o ca explicație pentru toate neîmplinirile noastre. În aceste condiții, dialogul a devenit aproape imposibil – iar când are loc este fie ipocrit diplomatic, fie agresiv incriminatoriu. „Sursa profundă a tensiunilor” rămâne astfel o totală necunoaștere și nerecunoaștere reciprocă. Restul e istorie…

LIBRIS: Unul dintre textele din savurosul volum ajuns la a doua ediție, Scutecele națiunii și hainele împăratului, vorbește despre cultura nemulțumirii la români, despre faptul că orice ni se întâmplă, orice facem, orice auzim devine doar un pretext pentru a ne exprima nemulțumirea și a conchide că   ăștia ar trebui dați în judecată. De ce suntem nemulțumiți cronic? Este această cultură rezultatul anilor de disfuncționalitate socio-politică, expresia unei neîncrederi reflexe și profunde în justiție, în instituții? E vorba de un mecanism psihologic confortabil prin care proiectăm mereu asupra altora responsabilitatea pentru o stare de fapt?

Vintilă Mihăilescu: Bombănitul politic este o artă a conversației la portiță. El este îndreptat împotriva Puterii, care este identificată, de regulă, cu Străinul: puterea este străină de sat, de țară, și ca atare nu ne privește cu adevărat. Vorba lui Topârceanu: Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var? Din acest punct de vedere, n-aș spune că s-a schimbat mare lucru. Ce ar trebui să se schimbe însă este modul de reprezentare a Statului și de raportare la acesta. Statul actual nu mai este nici al boierilor, nici otoman, nici habsburgic, nici sovietic, nici comunist, este un stat democratic, adică al nostru. Ei bine, recunoașterea acestui tip de stat și asumarea responsabilităților individuale care decurg de aici sunt încă departe de a fi realizate.

LIBRIS: În contextul globalizării, sub influența internetului și a rețelelor de socializare trăim într-o lume mai conectată sau, dimpotrivă, mai fracturată ca niciodată? Căutăm grupurile care ne validează opiniile (și ne e ușor să le găsim), suntem presați de viteza circulației informației, a tabloidizării (de la politic și până la stiluri de viață și sănătate). Ce șansă mai au cultura dialogului și gândirea critică într-un asemenea orizont?

Vintilă Mihăilescu

Vintilă Mihăilescu

Vintilă Mihăilescu: În antichitate, Socrate vedea în trecerea de la oral la scris un fel de sfârșit al gândirii, al adevăratei gândiri. A fost o fundamentală mutație, ce-i drept, care a durat secole, dar n-a fost nici o catastrofă și nici un sfârșit: a fost altceva. Așa și acum, doar că într-un ritm și pe o întindere incomparabil mai mari: este profund altceva, dar, din nou, nu este nici o catastrofă și nici un sfârșit. Ce este cu adevărat însă nu știm, nu avem încă o imagine de ansamblu pentru a ne pronunța în cunoștința de cauză. Probabil și de aceea suntem încă foarte îngrijorați de ceea ce se întâmplă cu noi…

LIBRIS: Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conține? Care este cartea din biblioteca personală pe care o îndrăgiți cel mai mult? De ce?

Vintilă Mihăilescu: Mă faceți să-mi număr cărțile!… Dar dat fiind că, totuși, n-am de gând să o fac, habar n-am câte cărți am. Știu doar că am avut multe și că am și mai multe. Imi place să mă uit la ele și le îndrăgesc pe toate. Cel mai mult sunt însă atașat de cartea pe care tocmai o citesc…

LIBRIS: Cât timp alocați zilnic lecturii? Ce vă place să citiți? Ce cărți v-ați propus să citiți în următoarea perioadă?

Vintilă Mihăilescu: N-am avut niciodată program de lectură și nu mi-am propus niciodată să citesc ceva anume. Probabil că sunt un cititor dezorganizat… Dar citesc oricând îmi vine să citesc, așa cum mănânc atunci când îmi vine să mănânc, e simplu! Nu cărțile îmi stârnesc curiozitatea, ci curiozitatea mă mână dintr-o carte în alta.

LIBRIS: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

Vintilă Mihăilescu: Acum realizez că nici aici nu sunt ordonat: n-am o secție românească și o alta străină. E adevărat că, dacă mă uit acum cu mai multă atenție, autorii români (vorbesc de literatură) au ajuns mai pe la fundul bibliotecii: sunt autori pe care i-am citit încă din școală și facultate – poate, în unele cazuri cel puțin, prea devreme pentru a-i putea înțelege cu adevărat și la care n-am mai revenit acum, când probabil i-aș fi citit altfel. Cât despre gânditorii români din varii domenii, aceștia sunt la loc de cinste pe rafturile cele mai accesibile, căci revin permanent la ei.

LIBRIS: Pentru cititorii care încă nu v-au descoperit, ce le puteți spune pentru a le stimula curiozitatea să vă lectureze cărțile? Cum îl recomandă Vintilă Mihăilescu pe Vintilă Mihăilescu?

Vintilă Mihăilescu: Nu știu dacă vă va face plăcere să mă citiți, dar cu siguranță veți găsi în cărțile mele plăcerea de a scrie! E un spectacol interesant…

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *