Igor Bergler: Testamentul lui Abraham e o carte despre carti printre altele si despre biblioteci.

19/10/2017
Testamentul lui Abraham - Igor Bergler

Testamentul lui Abraham – Igor Bergler

Libris.ro: Într-un context în care globalizarea, post-adevărul, fake-news își dovedesc importanța în modelarea opiniei publice, în generarea de confuzie, intoleranță, o literatură care cultivă interesul pentru conspirații, jocuri de culise secrete ar putea amplifica tocmai acest spirit al neîncrederii și nesiguranței în societățile în care trăim? Sau, literatura, totuși, rămâne doar un joc sofisticat, dar totuși inocent al imaginației și nu ar trebui să o luăm niciodată prea în serios? 

Igor Bergler: Astea toate sunt vorbe la modă. Înainte de post adevăr a fost pre-adevărul și înainte de el fel de fel de adevăruri unice în funcție de stăpân, religie sau ideologie. Iar poveștile transmise din gură în gură-de la înțeleptul de pe munte la monștri marini-, tot fake news erau, numai că nu se numeau astfel. E de bon ton acum pentru tot felul de teoreticieni făcuți la apelul bocancilor să tragă semnale de alarmă. Omul nu s-a schimbat prea mult, în esența lui. Toate astea există de când lumea. Nici intoleranța nu e vreo chestie nouă. Din contră. Interesul pentru conspirații e înscris în codul nostru genetic. Ca să nu mai spunem că, de multe ori, ele chiar există. Neîncrederea și nesiguranța nu sunt amplificate de vreun demers artistic. Din contră, rolul acestuia e, cum ar zice Aristotel, de a purifica, de a exorciza fricile. Istoria omenirii se confundă cu istoria angoaselor sale.
Arta e un joc secund, cum știm de la Ion Barbu, pe urmele lui Platon, care zicea că e un joc terț, o copie a copiei, ceea ce tot Aristotel numea al doilea moment al mimesisului. Arta imita viața și se inspira din ea. Câteodată, mai rar, se întâmpla și invers. Literatura o fi un joc, dar n-are nimic inocent în ea. Și am face o mare greșeală să nu o luăm în serios.

Libris.ro: Biblia pierdută – un roman original în limba română vândut în peste 100 000 de exemplare –iată o descriere sfidătoare, aproape ireală pentru una dintre cele mai mici piețe editoriale din Europa. Este o reușită care vă surprinde și pe dumneavoastră sau e vorba de un model muncit care poate deveni reper și pentru alți autori? E, pe undeva o ironie, că o carte care parodiază rețete (inclusiv literare) ajunge să devină totuși un bestseller, adică o aparentă concretizare tocmai a unei rețete pe care mulți caută să o descifreze?

Igor Bergler: Nu mă surprinde defel. Am scris-o cu această intenție și am declarat asta deschis chiar de la început. La povestea cu reperul nu stiu ce să răspund. Nu numai autorii sunt problema, ci și editurile. Au atât de puțină încredere în autorii lor și înteleg atât de puțin din felul în care se mișcă lumea, încât nu sunt dispuși să facă nici un efort să își promoveze cărțile și autorii.
Am observat că am setat o modă. Lumea a început să prindă curaj, să mai facă un pic de publicitate, dar lucrurile sunt încă timide. Aveam o poveste pe care o ziceam clienților mei la agenția de publicitate. Am murit un moș într-un sat. Sătenii au venit acasa la el la priveghi. O babă, care era fata moșului, i-a servit cu colaci și țuică toată noaptea. La plecare, oaspeții au văzut pe perete o poză cu o femeie de o frumusețe răpitoare. Era chiar femeia cu pricina. Acum baba, singură și nemaritată. Pentru că taică-su’ n-a lăsat-o să iasă din casă. N-a vrut s-o arate nimănui de teama să n-o piardă. Morala la chestia asta e că dacă ai o fată frumoasă trebuie s-o arăți la lume, dacă vrei să nu rămână fată bătrână. Se scriu cărți interesante în România, dar dacă lumea nu știe că acestea există, cum să ajungă să le cumpere? Editorii români, în majoritatea lor, nu toți, nu sunt și oameni de business. Nu înțeleg că întâi trebuie să investești și după aceea vei culege roadele. Există o disperare a câștigului imediat. Nu exist afacere reușită fără asumarea prealabilă a unor riscuri.
Pe de altă parte, autorul român, cu câteva excepții, e încă în secolul al XIX-lea. Crede că treaba lui s-a terminat în momentul în care a predat manuscrisul. Total greșit. Treaba lui abia atunci începe. Orice scriitor din Occident, până să ajungă celebru, iar aștia sunt o mână, se luptă singuri să își promoveze cărțile.
Eu asta am făcut. Și, bineînțeles am găsit editurile convinse să riște.
Biblia pierdută ironizează rețetele, cum bine ați observat, dar nu face numai asta. E adevărat, își deconstruiește discursul, dar îl și construiește în același timp. Spune o poveste interesantă. Parodia e o componentă importantă, dar e departe de a fi singura.

Libris.ro: Biblia pierdută a ajuns în atenția Trident Media Group, una dintre cele mai mari și prestigioase agenții literare din lume și va urma probabil, în timp, să ajungă să fie tradusă și pe piața internațională. Ce contează pentru editorii străini pentru ca un autor necunoscut din Europa de Est să intre în calculele lor? Ce e important pentru dumneavoastră când vă gândiți la o editură internațională, pentru a o accepta să vă publice cartea și peste hotare?

Igor Bergler: Într-adevăr, una dintre cele mai mari agenții literare din lume mi-a acceptat cartea. Dar multe altele mi-au refuzat-o. Majoritatea fără măcar să citească un rând. Deja drepturile au fost vândute în câteva țări. Se discută încă în altele. Editurile vor alege o carte doar dacă au convingerea că vor scoate bani cu ea. Pentru ei e o afacere. Concurența e atât de mare încât nimeni nu știe exact cum ajung să aleagă autori noi, neconsacrați. Oricum, trebuie să știi că dacă vii dintr-o țară care nu conteaza în literatura mare, dintr-o limbă exotică – și aici nu mă refer doar la România -, dacă nu ai un agent, unul bun, n-ai nici o șansă. Mulți dintre editorii americani cărora li s-a prezentat cartea habar n-aveau dacă România e o țară sau știau doar atât. E revoltator, știu. Dar haideți să întrebăm un editor român ce știe despre Burkina Fasso. Și dacă ar publica un autor de acolo. Pentru ei România e ce e un stat african oarecare pentru noi. Așa stau lucrurile.
Ba da, mai ai o șansă: să te dai bine pe lângă partidul de guvernare, oricare ar fi ăla, și să îți plătească Institutul Cultural traducerile și publicarea într-un tiraj confidențial la o editură marginală din câteva țări occidentale. Ca să bifeze banii cheltuiți și autorul să se laude cu limbile în care a fost tradus. Pe banii contribuabilului. Care habar n-ar că respectivele cărți s-au tipărit în tiraje minuscule care n-au ajuns vreodată într-o librărie și că nu le-a cumpărat nimeni. Ești scriitor publicat internațional când editura de afară îți cumpără drepturile și când plătește traducerea și publicarea cărții. Altfel, e ca în povestea aia cu dicționarele de personalități de tip who’s who unde plătești să apari. Bani mulți ca să îți satisfaci vanitatea. Numai că în situația asta tu plătesti, pe când la povestea cu Institutul Cultural plătește toată lumea.
Știu autori români care exact asta visează. Până când nu vom intra în bătălie, pregătiți să înfruntăm concurența uriașă și de multe ori descuranjantă, n-o să facem nimic. Câte un Chirovici la noroc, din când în când. Poate câte o Biblie Pierdută.
Una peste alta e nevoie de perseverență și de foarte mult noroc. Sigur, n-ar strica să ai o carte interesantă.

Libris.ro: Într-un alt interviu ați spus că următorul roman la care lucrați ține cont de toate greșelile pe care le-ați comis în prima carte. Care sunt cusururile unui roman vândut în peste 100 000 de exemplare?

Igor Bergler: Eu nu am spus niciodata așa ceva. Am spus doar că am învățat multe din procesul de elaborare, ca să vorbesc prețios, al Bibliei pierdute. Despre cusururi și despre calități, nu eu trebuie să vorbesc.

Igor Bergler: Testamentul lui Abraham e o carte despre carti printre altele si despre biblioteci.

Igor Bergler

Libris.ro: Biblia pierdută este un roman cu adresabilitate largă, cu multiple etaje de lectură, în care fiecare cititor poate afla atât senzațiile tari ale unui thriller, dar și subtilități referențiale și textuale. Testamentul lui Abraham e un roman structurat în aceeași manieră, multietajată?

Igor Bergler: Da. Chiar cu mai multe etaje decât cel anterior. Testamentul lui Abraham e o carte despre cărți printre altele și despre biblioteci. Așa că, inevitabil, referințele sunt mult mai bogate și, aș zice, mult mai interesante și surprinzătoare. Dar și acțiunea e mai complexă. Am citit-o și, recunosc, mi-a cam plăcut! 🙂

Libris.ro: Următorul roman pe care îl lansați, Testamenul lui Abraham vine în întâmpinarea unei întrebări la care, după cum spuneați chiar dumneavoastră, nici americanii nu au reușit să răspundă definitiv: de ce Abraham Lincoln a devenit fundamental antirasist? Dacă în Biblia pierdută v-ați concentrat pe un personaj autohton, Vlad Țepeș și v-ați documentat imens, în al doilea roman vă opriți așadar asupra uneia dintre cele mai carismatice figuri politice americane. Documentarea pentru un roman focalizat pe un asemenea personaj notoriu a fost cu mult mai dificilă? Probabil că și pe americani i-a preocupat foarte mult acest mister… inclusiv în literatură. Cum ați reușit să vă poziționați povestea într-un context atât de examinat și analizat?

Igor Bergler: Nu sunt deloc sigur că a devenit ce spuneți dumneavoastră că a devenit. Ce e clar e că a evoluat enorm. Dar antirasist în sensul pe care îl dăm noi astăzi cuvântului, nu cred că a fost niciodată. Pur și simplu nu suportă ideea că o ființă umană nu are dreptul la roadele propriei sale munci. De aici a pornit totul. Sigur, să consideri pe atunci un om de culoare o ființă umană, era deja un pas uriaș pentru umanitate. Citiți numai ce scria Diderot în „Enciclopedie” despre negri.
Nici carismatic n-a prea fost. Din contră, a fost cel mai urât – în sens de neiubit – președinte american din istorie. A câștigat alegerile în ambele dătț pentru ca adversarii săi nu au reușit să coaguleze un singur contracandidat și și-au risipit astfel voturile. În privat, însă, da. Acolo era fermecător. Făcea lumea să râdă în așa un hal, încât pe cei care îți petreceau o seară cu el, îi dureau fălcile câteva zile dupa aia de atâta râs. Știți care erau bancurile sale preferate? Cele cu negri.
Într-adevăr, am citit tot ce am găsit important despre Lincoln. În așa măsură încât un istoric american, Hannibal B. Johnson, care mi-a făcut onoarea de a-mi citi cartea, în traducerea lui Jean Harris, citat pe coperta cărții, spune că aș putea preda, fără să îmi fie rușine, la o mare universitate americană istoria lui Lincon. În ceea ce privește poziția mea, asta veți afla citind cartea.
Mulțumesc frumos!
A fost o plăcere!

Interviu realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *