Fetita care se juca de-a Dumnezeu

26/10/2017

Dan Lungu rămâne un prozator aparte în peisajul literaturii contemporane prin romanele sale care reconstruiesc universul marginalilor din societatea tranziției românești, oglindind, prin mijloace literare, fenomenele metamorfozelor sociale apărute în România postdecembristă. Maturizări ratate, destine naufragiate odată cu schimbarea regimului politic, babe comuniste, îmbătrâniți prematuri, băieți de gașcă,  pensionari, șomeri, toți bântuiți de fantoma unor vremuri de glorie comuniste și intimidați de noile reguli ale democrației și capitalismului (făcute după rețeta noastră secretă, românească) traversează scena, sub ochii cititorului, în prozele lui Dan Lungu în care se amestecă dramatismul și umorul blând, făcând recognoscibile aceste categorii adesea uitate și disprețuite de societatea contemporană. Mai mult decât niște tipare sociologice, mai mult decât a fi niște figuri prototip evocate științific, așa cum sunt ele inventariate în lucrările de specialitate,  personajele lui Dan Lungu prind viață și capătă culoare umană, atunci când sunt plasate în contextul literaturii (iar autorul are avantajul de a stăpâni ambele  dimensiuni ale construcției – scheletul sociologic și acoperământul literar, fiind un scriitor care este și cadru didactic la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială). În cel mai recent roman al său, FETIȚA CARE SE JUCA DE-A DUMNEZEU, Dan Lungu explorează, într-o cheie similară, în care sociologia privește în oglinda literaturii, un alt fenomen marcant pentru societatea românească postdouămiistă: migrația forței de muncă și consecințele ei.

Dan Lungu

Dan Lungu

Dacă România disperată a anilor 90 putea fi condensată în figura Emiliei Apostoae, din romanul Sînt o babă comunistă, acea a muncitorilor glorioși și descurcăreți înainte de 1989, debarcați, uitați și izolați în anii 90, disperarea românească de după anii 2000 se concentrează în inițiativele active ale celor plecați la muncă în străinătate, mai ales după ridicarea regimului de vize în spațiul european. Dincolo de influxul de capital, de comunitățile puternice din diasporă, de reușitele pe care nu le-ar fi atins nici în 10 ani în țara pe care au părăsit-o, fenomenul migrației forței de muncă a dezvăluit în timp și dimensiuni mai sumbre: familii dezbinate de distanță, abuzuri fizice și psihice, lipsa de stabilitate și senzația de izolare și insecuritate a celor plecați. Toate aceste elemente sunt condensate în povestea relatată paralel pe două fire narative, unul plasat în România și altul în Italia. Dacă în celelalte două romane ale sale: Sînt o babă comunistă, respectiv În iad toate becurile sunt arse, Dan Lungu apela la o prezentare antietică temporală de tip atunci-acum, în Fetița care se juca de-a Dumnezeu vorbim mai degrabă de o antiteză spațială aici-acolo.

Familia Letiția o duce greu în România anilor tranziției: din cauza acumulării datoriilor, din cauza faptului că pretinsul cap al familiei, Vali, a rămas fără slujbă, mama tatăl și cele două fetițe sunt nevoite să se mute din apartamentul lor, în casa bunicilor. Letiția decide să plece în Italia unde o va îngriji pe bătrâna Nona, locuind la familia Bosse și trimițând bani acasă în vreme ce Rădița (mezina familiei) și Mălina vor rămâne în grija bunicilor și a tatălui descurajat și dezamăgit.  În România despărțirea traumatizantă de mamă este camuflată și protejată parțial de vălul inocenței: Rădița trăiește experiențele marcante ale copilăriei cu anxietățile și ludicul reconstruite cu farmec de autor – de la entuziasmul de a împărtăși familiei o laudă primită la școală, la gândirea concretă care proiectează metaforele și conotațiile în scene extrem de vizuale (învățătoarea îi amenință pe copii că le va pune pielea în băț iar Rădița își imaginează o clasă întreagă cu bănci ocupate de bețe cu piei în vârf) la vopsitul câinilor (ca să pară extratereștri) și mai ales la jocurile numeroase care dezvăluie universul imaginativ bogat al fetiței:  datul cu liftul, privitul de pe bloc, testarea prezenței obiectelor în cameră după ce se închide ușa și, desigur, jocul care dă și titlul romanului, un amestec de superstiție și gândire magică prin care copilul încearcă să controleze fenomenele din jurul ei. Dincolo de toate acestea, Rădița devine conștientă de realitatea crudă în care trăiește: copiii din cartier sunt împărțiți în spanioli și italieni (în funcție de destinația aleasă de părinții plecați la muncă), la școală colegii îi tratează cu invidie și cu dispreț pe copiii cu părinți migranți. Cele mai dureroase revelații pe care le trăiește Rădița sunt anxietățile legate de întoarcerea mamei (teama că vameșii, acei zmei cu epoleți răi și vicleni nu o vor mai lăsa să revină în țară, teama că va uita limba, că nu o va mai recunoaște) dar mai ales alarmantul confort al celorlalți membri ai familiei care par să privească plecarea Letiției ca pe un instrument necesar și mai ales cvasipermanent pentru a asigura obiective mărunte ale prosperității.

De partea celaltă, pe firul narativ italian descoperim experiența migrantului ajuns într-un mediu semiostil străin (valorificând experiența Letiției și a cunoștințelor pe care și le face acolo): primele luni sunt ca trezirea dintr-o anestezie (te uiți în jur năuc și încerci să înțelegi despre ce e vorba, Letiția are încă reflexul trezirii matinale pentru a o pregăti pe Rădița pentru școală), primul salariu prilejuiește o revelație copleșitoare, un amestec imens de bucurie și tristețe, euforie cu jale (realizezi câți ani ai muncit ca sclav în România, realizezi nedreptatea împărțirii inechitabile a veniturilor, presiunea sărăciei etc). Italia este un spațiu în care oamenii suint preocupați de lucruri străine migranților: autism, drepturile animalelor, răsfățatul motanilor, shopping, alimentația corectă. Există desigur și multă ignoranță care accentuează senzația de izolare și disperare: străinii sunt potriviți pentru slujbele care nu solicită intelectul și e de mirare că nu sunt analfabeți.

Fetita care se juca de-a Dumnezeu

Fetita care se juca de-a Dumnezeu – Dan Lungu

În acest roman Dan Lungu reușește nu doar să împletească două povești alternative ci și două registre stilistice diferite. Experiența românească este redată printr-o voce narativă care reconstruiește perspectiva copilăroasă a Rădiței prin figuri de stil surprinzătoare și totuși ludice (hohotele de râs ale copiilor ca niște baloane negre, obosit ca un burete de vase, cerul gurii ca o bucată de sugativă, soneria ca o tigaie de prăjit ouă), în vreme ce experiența italiană condensează neliniștile adulte pe un ton mai sobru.  Dincolo de filtrul protector al copilăriei, în cazul Rădiței și de generatorul de energie al proiectelor de viitor, în cazul Letiției, ambele perspective vor fi însă afectate de povara trecerii timpului, de imensitatea distanței care nu pare să se reducă de la o zi la alta, de confruntarea cu adevărurile dureroase pe care modificarea cadrului familial le prilejuiește.

Și acest roman al lui Dan Lungu reprezintă o contribuție importantă la construirea, prin mijloace literare de această dată mai complexe,  a unei psihologii a tranziției, o explorare empatică și dureroasă a consecințelor migrației , o poveste despre supraviețuirea relațiilor, despre redefinirea identității, despre sfârșitul precipitat al copilăriei mediat de un fenomen social care rămâne încă extrem de relevant și problematic pentru societatea românească.

club de lectura

Clubul de Lectură Șt. O. Iosif

Vă așteptăm impresiile voastre despre acest roman, VINERI, 27.10.2017, începând cu ora 18, la o nouă ediție a Clubului de Lectură de la Librăria Șt O Iosif Brașov la care va participa și autorul, DAN LUNGU!

FETITA CARE SE JUCA DE-A DUMNEZEUDan LunguEditura Polirom, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *