O istorie a copilariei

06/11/2017

În zilele noastre copilăria este privită drept o perioadă a dezvoltării  privilegiată și cu un specific propriu. Industria parentingului, legislația care ocrotește drepturile copilului, instituții și activități dedicate copilului toate sunt forme explicite prin care recunoaștem natura particulară a vârstei asociate cu inocența și fragilitatea. Dar lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. După cum sugerează Colin Heywood în ineditul volum apărut la Editura Trei, copilăria în reprezentarea ei contemporană este un rezultat al developării unor concepții de-a lungul mai multor secole, este așadar un construct  social cu o evoluție interesantă, pusă în legătură cu o serie de momente de cotitură ideologică și economică pe care autorul le explorează în capitolele cărții. Încercând să nuanțeze  una dintre cele mai controversate și populare poziții teoretice existente, aceea că nu a existat copilărie în Evul Mediu și că, după 5-6 ani copiii din acele timpuri erau priviți drept miniadulți, Colin Heywood propune, în trei capitole distincte (unul care analizează conceptul de copilărie, altul care evaluează evaluează elementele centrale în creșterea și educația copiilor din Evul Mediu și până în secolul al XX-lea și altul care discută despre universul copilăriei și practicile de parenting) un inventar de curiozități sociologice și antropologice, dezvăluind istoria surprinzătoare a copilăriei.

recenzie carte

Așa cum sugerează Heywood, deși nu putem să vorbim de copilărie apelând la un înțeles similar celui contemporan, atunci când încercăm să ne imaginăm Evul Mediu, adulții acelei perioade, deși nu proiectau o diferență atât de mare între ei și progeniturile lor, asociau totuși o gradație a asumării responsabilităților casnice în funcție de vârstă. Heywood aduce în discuție, în primul capitol, câteva dintre momentele decisive care au marcat cristalizarea conceptului de copilărie. După încheierea migrațiilor barbare, odată cu revoluția agrară și dezvoltarea orașelor au apărut o varietate a rolurilor sociale dincolo de cel de țăran, soldat și preot ceea ce a încurajat preocupările adulților legate de sănătatea și educația copiilor (alături de creșterea simpatiei față de copii asociată cu cultul Pruncului Iisus). În secolele XVI-XVII, cu precădere în Anglia puritană sporește interesul pentru creșterea copiilor din două rațiuni: unul prozelit, religios  și altul economic (asigurarea priceperii odraslelor în gestionarea averii de familie antrenată în relații economice tot mai complexe).

Secolul Luminilor aduce o mutație în reprezentarea asupra copilăriei odată cu scrierile lui John Locke și Jean Jacques Rousseau: de la ființa decăzută prin păcatul originar, copilul ajunge să devină bun în sine (o tabula rasa), concepție care va fi completată de romantici care vor vedea în copii ființe de o adâncă înțelepciune și puritate estetică. În secolul XVIII și XIX copiii devin resurse umane importante pentru economie (mai ales în faza primei evoluții industriale) dar ajung să capete statut privilegiat, mai ales la finalul secolului XIX atunci când dezvoltarea socială și medicală dar și anxietatea față de decaderea Occidentului și preocuparea față de moștenirea culturală lăsată generațiilor viitoare ajung să reorienteze eforturile de educație și protecție a celor mici. Totuși, Heywood atrage atenția  că istoria copilăriei e marcată de fapt de o serie de contradicții: între inocență și păcat originar, între condiționări înnăscute și culturale, între dependență și independență, nu au existat vreodată poziții unanime în elaborarea acestui concept.

O istorie a copilariei - Colin Heywood

O istorie a copilăriei – Colin Heywood

Dacă Sfântul Augustin a fost printre primii care a pus greutatea dogmei creștine pe umerii copiilor (doctrina păcatului originar) fără să creadă că primii ani sunt cruciali în formarea caracterului, în Renaștere educatorul devine esențial în modelarea destinului celui mic, dacă în Evul Mediu se aștepta de la copil să-și aducă cât mai repede contribuția la susținerea gospodăriei, în secolul XVII câștigă popularitate ideea de infantilizare, de a ține copiii departe de muncă și de sex. Infanticidul pare tolerat în perioada precreștină, apoi devine păcat dar nu crimă și destul de târziu începe să fie condamnat inclusiv juridic. Copiii în primii ani de viață sunt crescuți inițial de doici (există o serie de practici elaborate legate de recrutarea și evaluarea doicilor pe care Heywood le amintește), iar în perioada anterioară secolului XIX problema igienei, a îmbrăcămintei și a hranei este legată de cele mai ciudate practici și superstiții (de la rolul protector al mizeriei de pe capul copilului, la hranirea cu zeamă de carne). Rata abandonului copiilor este foarte mare înainte de secolul XX (la Paris o cincime din copii sunt abandonați, la Milano aproape o treime), mai ales în Europa catolică (care întărise instituții de protecție și nu cerea stabilirea paternității). În ultimul capitol, Heywood oferă detalii interesante despre jucăriile și cărțile copilăriei (de la Biblia și Viețile Sfinților la literatura populară), despre metodele de  corecție fizică (în Anglia puritană bătaia era considerată necesară în vederea înfrângerii voinței copilului purtător al păcatului originar), despre rolul părinților în educație (inițial relațiile sunt cât se poate de formale, apoi, pe măsură ce emanciparea socială și posibilitățile de migrație își fac loc, acestea se deformalizează), despre munca (inițial copiii sunt cei mai flexibili muncitori, dar după a doua revoluție industrială, odată cu reconfigurarea idealului copilăriei, progresului tehnic și salarizării suficiente copiii încep să fie protejați), despre educație (de la sistemul uceniciei cu imitație și joc, la apariția școlilor).

recenzie carte

Dincolo de ceea ce considerăm astăzi a fi o expresie universală a inocenței, a nevoile și grijilor particulare, copilăria, așa cum este dezvăluită în această panoramă istorico-antropologică de Colin Heywood se prezintă ca un concept care a cunoscut un lung și chinuitor travaliu. Însă deși nu e neapărat transparent întotdeauna, mai ales când vorbim de practici și concepții ale altor secole care ar revolta orice părinte contemporan, așa cum sugerează și Heywood, indiferent de epocă, părinții, departe de a fi niște barbari fără minte,  par să fi acționat, după nivelul lor de pregătire și instrucție, în interesul celor mici.

O ISTORIE A COPILARIEI – Colin Heywood – Editura Trei, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *