Trebuie să vorbim despre Kevin

05/02/2018

De la Exorcistul, romanul semnat de William Peter Blatty, ecranizat cu succes în anii 70, nu credeam să mai descopăr un volum în care relația mamă-copil să capete reliefuri atât de respingătoare, revoltătoare și controversate. Cum iubești un copil care răspândește suferință în jurul lui și care  pare imun, insensibil la orice formă de empatie? Cum construiești o relație cu un fiu ale cărui repere vulnerabile și dependente care ar trebui, teoretic, să trezească cele mai protectoare și iubitoare porniri din partea părinților, ajung să se transforme în posibile mijloace de manipulare și pedeapsă? Cum îți asumi responsabilitatea de părinte, atunci când copilul tău înfăptuiește un masacru premeditat? O etichetă de dezechilibru psihiatric, poate de psihopatie poate fi consolator, poate fi un prim pas al resemnării? Anulează această etichetă iubirea necondiționată, legătura uneori inaparentă dar încă actuală dintre mamă și copil? Sunt doar câteva dintre întrebările cu greutate pe care fascinantul roman al lui Lionel Shriver le îndreaptă aproape la fiecare pagină către cititor, într-o construcție ambițioasă de fină analiză psihologică a crizei unei familii din middle-class-ul american contemporan.

Povestea familiei Kachadourian-Plaskett este reconstruită de cititor printr-o serie de scrisori trimise  de Eva fostului ei soț în care aceasta încearcă să-și  înțeleagă prezentul dureros,  de mamă stigmatizată, de mama a unui asasin cu sânge rece care a comis un atentat terorist la liceul unde învăța și care a fost încarcerat ulterior. Izolată într-un duplex mic, dezvoltând rutine aproape obsesive, vizitându-l pe Kevin la instituția corecțională, Eva își rememorează experiența căsniciei și a maternității, căutând posibilele piese puzzle lipsa din biografia familiei ei care ar fi putut conduce la tragicul incident de la liceu.

recenzie carte

Sursa foto: pexels.com

O călătoare neconvențională, o pasionată a multiculturalismului, originară din Armenia, bine educată și cu spirit întreprinzător, Eva ajunge să se căsătorească cu opusul idealului masculin pe care îl visase: Franklin este modelul americanului un pic arogant, carnivor, bine făcut, pasionat de mașini, republican și patriot dar care o va face pe Eva să se considere norocoasă pentru surpriza de a îi oferi ceea ce Eva nu credea că își dorește. Atașată de jobul ei (de autor al unui ghid turistic aparte), așezat parcă în prelungirea apetitului pentru călătorii și stil de viață alternativ, Eva ajunge însă să își epuizeze răbdarea ei și a soțului într-o poveste casnică repetitivă aflată într-un oarecare declin. În acest context, Eva se hotărăște, după ce pune în balanță avantajele și dezavantajele, după 35 de ani să facă primul copil. Dorința de a rămâne însărcinată nu se leagă neapărat de un inefabil, de un imperativ hormonal, ci este abordată, retrospectiv și cu luciditate (poate dureroasă) drept o dorință de a iubi pe altcineva, o dorință de o nouă poveste a altcuiva, în care să se regăsească prinsă, o dorință de a compensa neferciriea tot mai vizibilă a soțului pe care Eva nu o mai poate acoperi. Deși fizic e capabilă să ducă sarcina cu bine, psihologic Eva se simte degradată, coborâtă înb rang, demotivată și fiecare discuție legată de viitorul membru al familiei pare să atragă după sine scântei, fie că vorbim de alegerea numelui (care în sine, ajunge să reprezinte un vehicul al transmiterii unei identități: armeană sau americană) și până la alegerea unei locuințe noi, a schimbării stilului de viață. Venirea lui Kevin pe lume nu simplifică lucrurile, ba chiar amplifică criza familială și mai ales tortura pe care Eva pare să o resimtă.

Încă de la naștere, Eva își asociază fiul cu limitarea, înfrângerea ei (mai ales prin felul în care decurge întreg travaliul), nu resimte emoția mitologică indescriptibilă care leagă mama de copil în primele secunde, ba chiar cade într-o depresie postnatală când realizează că se confruntă cu un fiu dificil și mofturos. Este Kevin doar un băiat cu o oarecare tulburare de dezvoltare, reactivă la faptul că mama sa nu îl dorește cu adevărat, în ciuda eforturilor ei legitime și dedicate de a se apropia de el, de a consolida o relație afectiv socială, poate nu perfect sincronizată cu primele sale luni de evoluție? Sau Kevin, încă de la naștere este de fapt un mic monstru care găsește, încă dinaintea învățării mersului și limbajului metode primitive dar eficiente de a-și tortura mama, prin plâns, prin refuzul oricărei forme de apropiere, printr-o formă de dependență nu atât neajutorată cât mai degrabă punitivă? Există copii care se nasc psihopați sau chiar și cele mai fine absențe, cele mai mici doze de artificial în relația mamă-fiu inserate în momente inoportune și cruciale în dezvoltarea copilului pot marca un destin irecuperabil? Sunt extremele între care se negociază povestea Evei și a lui Kevin. Pe măsură ce crește, situația băiatului nu pare să se amelioreze prea mult: pentru mama sa, Kevin pare lipsit în mod absolut de empatie, fără să îi lipsească însă inteligența, pare o autentică țară străină pe care Eva nu o poate vizita, vorbește târziu, manifestă dezgust, ostilitate, sarcasm și indolență, îi ispitește și pe alți copii să devină răutăcioși, nu pare să exprime un incipit de personalitate, pare pur și simplu un ecran impenetrabil în care ricoșează orice tentativă de apropiere și socializare.

Trebuie sa vorbim despre Kevin

We Need to Talk About Kevin

Bonele sunt epuizate, copiii din parc și de la grădiniță îl ocolesc, doar tatăl lui Kevin, Franklin, este convins de caracterul special al fiului său. Nici sexul, dragostea, universul imaginar, provocările adolescenței nu vor aduce mutații majore în evoluția lui Kevin ci vor consolida ceea ce Eva interpretează a fi un protest etern și dureros al fiului ei la adresa faptului de a se fi născut, de a fi descoperit prematur că existența este un șir de absurdități pe care nu le poți ascunde, că nu există miracole, surprize și nici sens în căutarea oricărei forme de fericire.  Cu toate acestea, există câteva momente cheie în construcția romanului care lasă măcar suspiciunea că dincolo de furia de neoprit, dar bine calculată și camuflată, dincolo de această inocență pervertită se proiectează totuși un psihic vulnerabil. Tocmai aceste momente echilibrează balanța și pun în discuție responsabilitatea parentală: nu e doar povestea unui copil de coșmar, a unui mic monstru care își așteaptă explozia violentă, ci a unui individ frustrat care nu a găsit căile de comunicare potrivite pentru a-și cataliza gestionarea problemelor. Puteau părinții săi să le găsească? Era de datoria lor să o facă, chiar și în contextul în care Eva și Franklin nu sunt totuși niște neglijenți nepăsători? Fără să ofere un răspuns tranșant la această întrebare, romanul lui Lionel Shriver îi va invita pe cititori în afara oricărei zone de confort imaginabile, într-o călătorie spre o situație limită, extrem de incomodă și de dureroasă, într-o poveste despre condiționarea comportamentelor, despre rădăcinile și orizonturile pesimiste sau optimiste ale educației, despre vinovăție și responsabilitate, despre maternitatea ca miracol și ca factor mutagen al identității, despre societatea ca spectacol ahtiată după violență și evadare (câteva dintre răspunsurile lui Kevin privitoare la motivația de a comite atentatul sunt cât se poate de lucide și de incisive)  și mai ales despre relația complexă și plină de paradoxuri dintre mamă și fiu.

WE NEED TO TALK ABOUT KEVINLionel ShriverProfile Books

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *