Șmecherie și lume rea

27/02/2018
Smecherie si lume rea

Șmecherie și lume rea – Adrian Schiop

Marginalizate, ridiculizate public, ilustrate drept modelul reprezentativ al patologiilor societății românești contemporane (de la parvenitism, lăcomie, glorificarea patriarhatului barbar, obiectualizarea femeii, lipsa de respect față de lege și spațiul public, prost gust etc), manelele și (sub)cultura asociată lor au fost de ani buni așezate la periferia mediatică, după ce, imediat după anii 2000 au ajuns să stârnească un val de panică morală și estetică, prin popularitatea alarmantă pe care o dobândiseră în spațiile publice.

Cine să mai ia în serios manelele? La prima vedere așa ceva ar părea un demers ridicol, atâta timp cât schematismul construcției, mesajul grobian, precum și mediile în care se ascultă și se performează acest gen muzical reprezintă tot ceea ce  partea care se consideră educată, prosperă, proeuropeană a României consideră mai degrabă ceva înapoiat și rușinos. E adevărat, adună în continuare milioane de vizualizări de pe youtube, în contextul în care acest gen muzical nu beneficiază de zone mainstream de promvoare, rămân o plăcere tabu, vinovată, mai nou chiar a hipsterilor nu doar a celor care visează să devină bogați peste noapte, dar mai merită ele atenție din partea mediului intelectual? Adrian Schiop valorifică și în zona cercetării umaniste documentarea la firul ierbii pe care a făcut-o atunci când a locuit în Cartierul Ferentari (pe care a condensat-o deja literar în cunoscutul și savurosul roman Soldații – O poveste din Ferentari, publicat la Editura Polirom, recent ecranizat) și publică un volum poate mai provocator și mai interesant decât romanul amintit, un volum dedicat universului social al manelelor.

Cum să faci analiză de text pe versurile care glorifică șmecheria și ațâță invidia dușmanilor, de ce să urmărești ascensiunea unor personaje precum Romeo Fantastick sau Nicolae Guță, cum poți să analizezi caterinca și vrăjeala ca strategii de operaționalizare a șmecheriei? Adrian Șchiop își ia lucrarea cât se poate de în serios, în fond e vorba de o lucrare de doctorat la care a lucrat o bună perioadă de timp și propune o incursiune istorică dar mai ales analitică într-o lume pe care ne grăbim să o condamnăm înainte de a o înțelege.  Volumul caută să repoziționeze maneaua ca gen muzical în circuitul contemporan, printr-o argumentație care urmărește traseul evoluției sale în ultimii 30 de ani, atât în ceea ce privește curba popularității sale, cât mai ales în ceea ce privește evoluția universului de discurs și a publicului ei.

Manelele au cunoscut o evoluție ciclică în ceea ce privește popularitatea: un gen underground și o piață clandestină înainte de 1989, ele au reprezentat prin soundul pop imprimat de cei ce cântau muzică orientală, muzică turcească, precum Azur, Odeon, Generic, supapa cea mai la îndemână pentru un public tânăr privat chiar și de cultura neohippie promovată de Cenaclul Flacăra. Discursul acelor trupe era inspirat de realitate (și mai ales de lipsa de încredere în sistem) și miza pe strategii de supraviețuire, repere familiare românilor înainte de Revoluție. În primii ani postdecembriști, manelele pierd rapid concurența cu muzica pop anglo-americană și reajung în uderground, fiind o zonă de expresie mai ales a lăutarilor rromi, al interlopilor care pregăteau primele tunuri și vor glorifica conceptul de șmecherie (iar Banatul și Transilvania ascultă cu totul altceva decât Muntenia, nu există o unitate propriu zisă a genului). Între 2000 și 2008, manelele capătă din nou vizibilitate, primesc un lifting de compatibilitate cu cultura pop (se contaminează cu hip-hop și dance), lăutarii cad în umbra trupelor, audiența devine generală (intră și casele mari de producție pe fir, manelele pătrund în cluburi, discoteci, la televizor, la radio), apoi, panica morală și reacția de dezgust a mediului inelectual (care ajunge să identifice categorii și profile de ascultători definite prin muzica ascultată) le ghetoizează din nou și le pregătește pentru schimbarea la față promovată de Florin Salam.  Primul capitol este dedicat așadar panoramei istorice: care a fost traseul în spațiul public al manelelor, care au fost mijloacele de promovare, cum s-a profesionalizat și cum a rezistat industria, evidențiindu-se până la urmă că ascensiunea popularității manelelor este mai degrabă legată de adaptabilitatea acestora la trendurile culturii populare (și nu invers). Următoarele două capitole analizează publicul manelelor: publicul sărac, respectiv publicul bogat și felul în care acesta modelează universul de discurs. Majoritatea ascultătorilor fac parte din publicul sărac care se percepe însă drept urban (există o ierarhie a înapoierii și rafinamentului, inclusiv în rândul acestui public, cea mai prost cotată etapă fiind cea de țăran) și care e împărțit de asemenea în două: grupa pop (a tinerilor emancipați, care apreciază soundul pop , contaminat de influențe) și grupa etno (mai conservator, care apreciază soundul lăutăresc, centrat pe instrumentele clasice și nu pe sintetizatoare). Publicul bogat pe care se sprijină producția și supraviețuirea genului, pe bani informali și pe lumea interlopă valorifică intepreții de manele drept niște trubaduri pop contemporani (la fel ca trubadurii Evului Mediu, interpreții de manele eternizează prin artă interlopii și le etalează puterea simbolic, apelând la exagerări stilistice convențional acceptate).

Cele mai interesante pagini sunt cele care analizează propriu zis universul de discurs și figurile prototip promovate de manele, în lumina celor două repere care dau și titlul volumului: șmecherie și lume rea. Șmecheria, operaționalizată prin vrăjeală, caterincă, teatru (un fel de strategii de marketing informal dar și un semn de inteligență) proiectează și emană dintr-un univers al neîncrederii sociale (așa cum a fost de fapt universul tranziției postdecembriste și așa cum transpare el în culturile meditareneene) și implică o mișcare de reîntoarcere la valorile familiale drept singurul spațiu securizat. În acest context, dușmanii devin nu doar o expresie a ostilității lumii ci și o măsură a realizării sociale și chiar un reper definitoriu pentru masculinitate (reprezentată în perimetrul competiției și al confruntării). Șmecheria este contracarată, de asemenea, printr-o serie de strategii precum teatrul, jurămintele, etalarea principiilor sau abordarea interlocutorului în registrul de rudenie (tocmai pentru că singurul spațiu al încrederii este cel al familiei). Manelele ajung, în cele din urmă să răstoarne semnatic două categorii esențiale pentru muzica lăutărească, delimintându-se ferm de aceasta: faptele ilegale care te trimiteau la închisoare, așa cum apar ele în muzica lăutărească, devin șmecherie glorificată (modificare posibilă și apreciată, ca o oglindă a societății postdecembriste marcată de capitalism sălbatic, ilegalități și escrocherii). Pe de altă parte consumul ostentativ, perceput drept marker al puterii (și în rândul publicului sărac și în rândul celui bogat) este, de asemenea un element glorificat în discursul manelelor și absent din muzica lăutărească . Interesantă este și analiza care pledează argumentat pentru răsturnarea unei prejudecăți conform căreia manelele reprezintă o subcultură: nu respectă un criteriu al autoidentificării (mulți maneliști ascultă și alte genuri de muzică), nu condensează o ideologie și o viziune comună de viață (precum mișcările punk sau rap) – șmecheria e privită drept o trăsătură națională iar apologia consumului este un marker al timpurilor contemporane, nu e subversivă (fanii nu se percept ca marginali ci ca majoritari și nu iau atitudine în fața ofensivelor defăimătoare), nu au conștiință politică de sine.  Ultimul capitol propune repoziționarea manelelor  ca gen, pornind de la o paralelă cu genuri similare din alte țări: neomelodici (Italia), narcorrido (Mexic), chalga (Bulgaria), turbofolk (Serbia) – toate genuri asociate cu universul deviant și clandestin. Maneaua se deosebește însă de aceste mișcări prin contaminarea cu rapul gangsta, cu faptul ca a preluat mesajul subversiv al rapului , l-a dezamorsat și l-a înscris pe linia pop. Tocmai de aceea, Adrian Schiop propune (amintindu-ne, în același timp, că maneaua și rapul au reprezentat pașnic și chiar complementar universul underground), termenul de gangsta pop.

Mult mai flexibile și arborescente tematic și stilistic decât ne-am fi imaginat la prima vedere, manelele au cunoscut o evoluție nu doar în ceea ce privește popularitatea, ci mai ales din punct de vedere tematic. Odată cu ascensiunea lui Florin Salam, ultimul mare trendsetter al genului, maneaua a evoluat inclusiv la nivel de discurs: de la discursul centrat pe schema patriarhală a bagabontului și șmecherului care se impun prin bani și putere, obiectualizând femeile la un spațiu al nuanțelor și al mutațiilor în care efeminarea, metrosexualizarea și echilibrarea rolurilor de gen este completată de o redefinire a reperelor glorificate: consumul ostentativ rămâne constant, însă șmecheria apune (oglindind, într-un fel evoluția și stabilizarea societății românești), lăsând loc fițosului care se impune prin stil.

Cartea  lui Adrian Schiop este una dintre cele mai curajoase și interesante publicații ale anului 2017, o carte care renunță la ipocrizii și tabuuri și analizează onest un fenomen nu doar muzical, ci și social care, din păcate a fost prea repede expus etichetelor stigmatizante și prea puțin înțeles de fapt. Intoleranța, dezgustul, tabuizarea în raport cu manelele au cultivat, ani de zile, reflexe de respingere și dispreț, au configurat un fel de dușman convenabil al tranziției pe care maneliștii nu s-au grăbit să îl combată (tocmai pentru că manelele nu reprezintă, totuși, o subcultură asumată). Așa cum transpare însă în cartea lui Adrian Schiop, acest reflex întreținut a reprezentat, la rândul său, o strategie, o atitudine cel puțin la fel de cocălărească precum cea imputată ascultătorilor de manele. În locul ei, prin acest volum documentat, avem o șansă la o minimă reconciliere nu doar muzicală , ci și socială care, chiar dacă nu va redefini preferințele estetice, va furniza măcar pistele de înțelegere pentru un fenomen care, oricât l-am blama, reprezintă o expresie inevitabilă a evoluției societății românești, și nu doar a celei periferice…

SMECHERIE SI LUME REAAdrian Schiop  –Editura Cartier, 2017

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *