Pe când eram orfani

27/03/2018
Pe cind eram orfani - Kazuo Ishiguro

Pe când eram orfani – – Kazuo Ishiguro

Câștigătorul Premiuluiu Nobel pentru literatură,  pe anul 2017 este Kazuo Ishiguro, un scriitor născut în Japonia dar naturalizat în Anglia, tradus de ani buni și în limba română la Editura Polirom. Am citit doar un singur roman semnat de Kazuo Ishiguro, ecranizat cu succes în anii 90 și recompensat cu Premiul Oscar, anume Rămășițele zilei. A rămas unul dintre romanele mele preferate, nu doar pentru că  oferă o reconstrucție de epocă superbă, ci și pentru memorabilul personaj Mr. Stevens, valetul pentru care demnitatea personală se  suprapune cu demnitatea profesională, un personaj atât de consecvent în a-și asuma loialitatea și statutul, indiferent de situație, până la negarea de sine. Pentru ediția Clubului de Lectură din luna martie am ales să citim un roman mai puțin cunoscut semnat de Kazuo Ishiguro, anume Pe când eram orfani și el ajuns pe lista scurtă a premiilor Man Booker.

Pe când eram orfani este, în aparență, un roman polițist, însă intriga sa este atât de lentă și plină de paranteze biografice, încât efectul crescendo al suspansului, care te aștepți să se desfășoare  progresiv, se condensează mai ales în ultima parte a poveștii. Există însă o altă tehnică narativă la care apelează Ishiguro, anume glisările temporale: mutând acțiunea între amintirile din copilărie ale protagonistului și perioada maturității, în alternanțe bine delimitate în părțile romanului, cititorul e provocat să încerce să înțeleagă motivațiile personajelor și fenomenele prezente, pe măsura devoalării elementelor din trecut. În acest sens, romanul lui Ishiguro are și un accent psihologic, în care autorul oferă timp, inegal e adevărat, de explorare a profilului personajelor.

Povestea îl are în centru pe Christopher Banks, un detectiv particular de succes în Anglia anilor 30 care părăsește Regatul Unit pentru a se întoarce în China. Din mai multe capitole aflăm că Christopher a crescut într-o familie britanică în Shangaiul aflat încă sub tutela Coroanei, din perioada Acordului Internațional (administrația anglo-americană a Shangaiului până în 1940), la începutul secolului al XX-lea. În copilărie, cel mai bun prieten al lui  Christopher este Akira, fiul unei familii japoneze iar cei doi își petrec destul de mult timp împreună, căutând să dea sens tensiunilor pe care le întrezăresc ocazional în familiile lor. Familia lui Akira își dorește să părăsească China și să se întoarcă în Japonia (iar lui Akira îi e teamă că orice poznă de a sa ar putea fi pedepsită cu părăsirea Shangaiului) în vreme ce Christopher, chiar și supravegheat de ochiul atent al bonei realizează că ceva se întâmplă între părinții săi. Mama este o activistă împotriva comerțului cu opiu care pare să –i îmbogățească pe britanici și să-i epuizeze pe localnici, în vreme ce tatăl pare să fie un afacerist de succes în aceste schimburi comerciale. Alături de ei este și unchiul Philip, un apropiat al familiei, la fel de activ în încercarea de a combate efectele consumului de opiu în China. Încă de mic, Christopher pare să-și proiecteze niște sentimente de vinovăție în raport cu tensionarea relației dintre părinții săi, alimentat și de fanteziile lui Akira care îi atrage atenția că nu este suficient de britanic și că din vina lui Christopher părinții lui se ceartă. Înainte să intre în adolescență, părinții lui Christopher dispar, în condiții bizare iar băiatul este trimis în Anglia, la o mătușă, termină facultatea și devine un detectiv. Deși nu prea e luat în serios la început, mai ales din cauza afinității sale pentru o profesie privită drept neserioasă și idealistă, perspicacitatea și consecvența lui Chirstopher îi aduc faima și îl apropie, oarecum fără voia lui de un personaj monden cunoscut, Sarah. Atracția dintre cei doi pare inevitabilă: deși sunt diferiți (el este mai reținut și diplomat, în vreme ce ea este teatrală și demonstrativă) amândoi împărtășesc calitatea de orfani. Relația lor rămâne însă ambiguă pe parcursul romanului, deși se reîntâlnesc în contexte numeroase. În cele din urmă Christopher se întoarce la Shangai, în perioada ciocnirilor cu japonezii, de la finalul anilor 30, pentru a rezolva cel mai provocator și personal caz al său: cazul dispariției părinților săi. Este un moment în care aparențele, fanteziile dar și o parte din bănuielile pe care le-a construit în copilărie vor fi puse la încercare și confruntate cu o realitate dură.

La fel ca în Rămășițele zilei și în acest roman Ishiguro reconstruiește iscusit atmosfera creuzetului cultural al Shangaiului din prima jumătate a secolului al XX-lea. Există o oglindire interesantă între profilul protagonistului și orașul în care a crescut, ambii părând să își păstreze o dimensiune suspendată, fără o apartenență clară: în vreme ce pe Christopher îl urmărește condiția de orfan întreaga viață, de personaj incapabil să prindă rădăcini, să se deschidă complet față de cineva și Shangaiul pare să fie în acei ani tulburi un fel de no man s land, un spațiu al disputelor constante și imprevizibile. Probabil de aceea relația cea mai puternică ce se asamblează în această poveste este chiar cea dintre protagonist și locul din care a plecat, tenacitatea sa de a rezolva cazul, chiar și în condiții de război fiind mânată de ceva mai mult decât de o aspirație profesională. Deși o parte a ramificațiilor narative (adopția unei orfane, relația cu Sarah) rămân echivoce și neexplorate satisfăcător, deși povestea polițistă este ușor dezechilibrată (consumându-se, mai degrabă, în ultima parte a romanului), Pe când eram orfani rămâne totuși o experiență de lectură interesantă, prin incursiunea într-o perioadă provocatoare din China antebelică și interbelică și prin evocarea frumoasă a nevoii de apartenență a unui personaj cu o biografie răvășită de cursul istoriei.

Vă așteptăm impresiile voastre la o nouă ediție a Clubului de Lectură, vineri 30.03.2018, începând cu ora 18, la Librăria Șt.O.Iosif.

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *