Caius Dobrescu: „Literatura e un extraordinar simulator de experțe – cam așa cum sînt cele în care se antrenează piloții sau cosmonauții.”

02/05/2018

În luna MAI din 2018, scriitorul care își dezvăluie relația cu cartea, cu cultura, cu lumea care ne înconjoară și cu problemele ei este… CAIUS DOBRESCU!  

Caius Dobrescu

Caius Dobrescu

 

LIBRIS: Sunteți profesor universitar și scriitor, inevitabil cu o deschidere spre public prin asumarea celor două dimensiuni de activitate. Cum vă simțiți în rolul de intelectual în România contemporană? După febra anilor 90, când intelectualii erau chemați să se implice în viața politică, după anul 2000, când spațiul public a fost și poate mai este dominat și concurat de impostori și vedete de carton, ce mai inspiră astăzi și ce impact mai poate avea un intelectual în viața publică?

CAIUS DOBRESCU: Nu știu cît bine ar putea face intelectualii – acceptînd că există persoane care se identifică așa, ca „intelectuali” în general, ca „intelectuali” absoluți. Dar sînt convins că pseudo-intelectualii fac mult rău. Semi- și sfertodocții care se pronunță cu hotărîre pe orice temă, în orice direcție, care se oferă ca educatori și luminători ai națiunii, care au aerul că decid ce ne definește pe toți, ca întreg, dintotdeauna și pentru totdeauna. Principalul rol al intelectualilor este să expună acțiunea distructivă a pseudo-intelectualilor, arătînd că înțelepciunea și demnitatea încep de la a știi că nu știi, și a știi ce nu știi.

LIBRIS: Ați remarcat, într-o conferință, faptul că, și în anul centenarului, la aniversarea momentului care a marcat unificarea unor experiențe cu caracter diferit, sub aspect istoric, uman, cultural și social, românii par să se teamă încă de aceste diferențe. Accesele naționaliste, neîncrederea în minorități, initiative precum cele derulate de Coaliția pentru Familie și nu numai reflectă o teamă și o lipsă de empatie față de Celălalt. Este de înțeles, este justificată această atitudine? Este un simptom pentru o patologie profundă de care nu vom scăpa prea curând?

CAIUS DOBRESCU: Evit să vorbesc despre „patologie”, acesta e apanajul extremismului, și, în general, al îngustimii de minte. Extremiștii au obiceiul să-și acopere dușmanul (și cine nu e dușmanul lor?) cu imagini ale bolii, infecției, degenerării. Neîncrederea în sine și suspiciunea ce ne înconjoară sînt, într-un fel, inevitabile, fiindcă am fost prea mult timp izolați de lumea civilizată. Sîntem, de asemenea, cel mai rural popor din Europa – asta se vede cu ociul liber, și nu numai la țară. Lumea rurală are sensul ei, cosmosul ei, fără îndoială, dar care funcționează bine doar în comunități mici și închise. Creierul tradițional e inadecvat și periculos într-o lume modernă, urbană, deschisă, democratică, fiindcă e incapabil s-o înțeleagă și se teme visceral de ea. Iar teama, alunecînd în panică, poate duce oricînd la violență. Oarbă.

LIBRIS: Spre ce viitor se îndreaptă științele umaniste? De pildă, în filosofie, din punct de vedere instituțional, în străinătate, dar și în România, există un oarecare declin: facultățile sunt transformate în departamente sau sunt comasate pentru a supraviețui (Universitatea din București a reușit încă să rămână o excepție notabilă din acest punct de vedere), numărul de studenți și mai ales de absolvenți e tot mai mic. Cum stau lucrurile în lumea Literelor, în contextul unei dominanțe a tehnologiei și economiei de piață? Are sens și avem cum să susținem, să cultivăm la nivel de masă, interesul pentru literatură, sau ne mulțumim cu o selecție naturală și pretins firească a intereselor într-o societate democratică?

CAIUS DOBRESCU: E o oarecare contradicție în termeni în viziunea unui interes pentru literatură cultivat en masse. Mi-aș dori, evident, să existe un larg interes pentru fructele acestei arte binecuvîntate, dar manifestat nu în masă, ci într-un arhipelag de individualități, sau de mici societăți de prieteni. Ceva în genul modului în care biologul Kropotkin, cel mai blînd dintre anarhiști, își reprezenta corpul uman: ca pe o federație de celule. Îmi doresc un interes pentru literatură cultivat mai degrabă la nivel de scaun (sau de fotoliu), decît de masă: totul e să stai și să citești. În privința destinului învățămîntului, umanist în general, literar în particular: el, destinul (dar și el, învățămîntul) trebuie luat foarte în serios dacă vrem să trăim în libertate. E desigur de dorit ca educația publică să pregătească profesioniști în toate domeniile vieții practice, agenți economici raționali, consumatori avizați. Dar, în primul rînd, trebuie să formeze cetățeni. Adică, într-o republică democratică, participanți direcți la suveranitate. Acest obiectiv, absolut vital, este ignorat masiv la noi, nu din cauza vreunei filozofii ultraliberale, sau fiindcă se complotează ca să fim ținuți în sclavie, ci pur simplu din ignoranță. Din prostie și mediocritate.

LIBRIS: Ați fost parte din Cercul Literar 19 de la Brașov, alături de Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, o autentică mișcare de rezistență culturală în perioada comunistă. I-ați cunoscut pe Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea, Claudiu Mitan și mai ales pe Alexandru Mușina cel care spuneați că a pus Brașovul pe harta literară a României. Ce mai rămâne din moșternirea lăsată de de Alexandru Mușina sau Andrei Bodiu, cei care au avut un rol semnificativ nu doar în calitate de scriitori sau teoreticieni dar și de creatori de școală? Mai e posibil un fenomen similar Generației 80, un model de inteligență vie și creativă în România lui 2018?

CAIUS DOBRESCU: Nu e vorba doar de Cercul Literar 19, acela e doar începutul. E vorba de un fenomen literar, numit Grupul de la Brașov, căruia trebuie să-i alătur și alte nume: Sorin Adam Matei, Marius Daniel Popescu. Apoi, despre Școala de la Brașov, constituită în jurul Facultății de Litere fondate în 1991, facultate la care am predat și eu pînă în 2008. Deși în acest an mi-am schimbat afilierea instituțională (cu U din București) sînt în continuare profund atașat filologia brașoveană. De aceea, am să vă cer permisiunea să răspund cu privire, nu la România în general, ci la Brașovul meu. Da, categoric, Brașovul meu – subliniez: al meu, adică acela care contează pentru mine, care constă din ceea ce contează pentru mine – este cît se poate de – sînt atent să folosesc exact termenii dumnavoastră, foarte potriviți – viu și creativ. Școala de la Brașov, reprezentată, la origine, de cei pe care îi amintiți – și să repetăm, în primul rînd, numele marilor și dragilor noștri dispăruți: Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, dar și Claudiu Mitan, dar și Anton Nicolai – este cît se poate de vibrantă și creativă prin tînăra generație care duce mai deprate proiectul Facultății de Litere: Adrian Lăcătuș, Rodica Ilie, Georgeta Moarcăs, Cristian Pralea, Dan Țăranu, Robert Elekes, Dan Botezatu, Maria Ghiurțu, Ramona Hârșan. Alături, desigur, de aceia dintre „Părinții Fondatori” care sînt, cum se spune, up and kicking: Mihaela Gheorghe, Carmen Pucheanu, Ruxandra Ivăncescu, Ovidiu Moceanu, Romulus Bucur, Mihai Ignat și last but not least Virgil Podoabă. Avem aici un florilegiu de inteligențe critice și creative cum nu găsim în multe locuri din țară. Și nu numai din țară. Acest nucleu, dacă ar fi central, ar avea resursele să transforme acest oraș, încă derutat după completul lui eșec industrial, într-un organism viu. Într-o rețea creativă, capabilă să se adapteze la viitor. Turismul, de exemplu, ca și toate industriile creative de care ne legăm speranțele de dezvoltare au nevoie ca de aer de capitalul de curaj și imaginație transmis și sporit, din generație în generație, de Grupul și Școala de la Brașov.

LIBRIS: Dezinteresul pentru lectură, piața mică de carte din România (cel puțin așa cum se reflectă ele în datele statistice) credeți că au legătură cu percepția față de literatură pe care o dezvoltă publicul încă de pe băncile școlii? Ce credeți că lipsește în predarea literaturii în mediul preuniversitar și universitar ? În fond, aparent am depășit barierele cenzurii de ani de zile, o parte a scriitorilor contemporani, capabili să aducă o literatură cu mesaj viu și oarecum relevant pentru generațiile de astăzi au ajuns (nu fără controverse, e adevărat), în cele din urmă, în manualele școlare. Nu e suficient?

CAIUS DOBRESCU: Nu e suficient, fiindcă autorii vii se află în programe sau manuale într-un mod în general decorativ, ceea ce, pînă la urmă, îi face cam… ne-vii. Literatura e un extraordinar simulator de experțe – cam așa cum sînt cele în care se antrenează piloții sau cosmonauții. Tocmai de aceea, experiențele virtuale pe care le codifică atît moștenirea literară, cît și literatura vie, sînt indispensabile educației. Ce altă disciplină, de pildă, poate crea, în mod virtual, situații, contexte, medii relevante pentru antrenamentul vieții noastre morale? Oare fortificarea fibrei morale nu este prioritatea zero pentru o societate care vede în corupție cea mai mare amenințare la existența ei? Totuși, prezența în manuale a literaturii e insuficientă. Elevii trebuie să aibă ocazia întîlnirii cu scriitorii vii. Dacă nu văd cu ochii lor și nu aud cu urechile lor, cei mai mulți reprezentanți ai tinerelor generații refuză să creadă că această specie, scriitorul, mai există încă pe fața pămîntului. Circuite de lectură, susținute, constante, nu bazate pe entuziasmul de moment și pe hazardul bunei-voințe, pot fi create relativ ușor prin colaborarea organizațiilor scriitoricești cu Ministerul Educației. Sau, cel puțin, se pot crea relativ ușor dacă, totuși, mă înșel eu în privința prostiei și mediocrității sus-evocate.

caius dobrescu

Caius Dobrescu

LIBRIS: Ați semnat proze dense, poezii calificate uneori drept experimentale (amintesc aici doar Teză de doctorat sau Euromorphotikon). Dincolo de acestea abordați și genul detectivist, în Minoic, Moarte în ținutul secuilor sau Praf în ochi (recent apărute la Editura Crime Scene Press). Cât de confortabil vă simțiți în acest gen care antrenează o serie de convenții? Nu vi se pare limitativ? Este genul polițist un gen prea facil, ați urmărit și alte mize, prin faptul că, de pildă, plasați acțiunea romanului Moarte în ținutul secuilor într-un spațiu multicultural?

CAIUS DOBRESCU: Trebuie s-o spunem: nu există decît genuri literare limitative. Limitele, adică regulile, sînt cele care dau identitatea unui gen. Formula polițistă nu e în mod particular constrîngătoare. Există suficienți autori care au demonstrat că datele genului pot fi recompuse din unghiuri surprinzătoare, uluitoare, fascinante. Nu numai Conan Doyle a scris literatură detectivistică – adeseori istoriile îl indică și pe Dostoievski drept părinte al genului. Ulterior, nu puțini mari autori au pătruns decis în acest teritoriu: Mario Vargas Llosa, Leonardo Sciascia, Paul Auster, Julian Barnes, Rebreanu, Sadoveanu, etc. Revenind la autorii dedicați detectivismului – printre ei se regăsesc scriitori în toată puterea cuvîntului: Raymond Chandler, Manuel Vázquez Montalbán, Antonin Varenne, Marek Krajevski, Ken Bruen, desigur George Arion, etc. Valul romanului noir scandinav, de mare succes global a scos la suprafață, pe lîngă autori preponderent comerciali (dar nu e ușor să fii un bun autor comerical!), romancieri foarte buni, romancieri pur și simplu, cum ar fi suedezii Håkan Nesser, Johan Theorin, Mons Kallentoft, dar mai ales, mai ales!, islandezul Arnaldur Indridasson.
Ceea ce numiți „limitativ” este, de fapt, un fel de presiune către concentrare, menită să scoată dramatism și din piatră seacă. Dar această formă „strînsă” nu se limitează la a crea suspans ori senzații tari, ci are capacitatea de a ține la un loc și a da formă celor mai dure conflicte din psihicul nostru. Dar și din societatea în care trăim. Dar și din istoria din care venim. De fapt, întrebarea nu e dacă genul e limitativ, ci dacă reușește (și reușește – în momentele lui cele mai bune categoric reușește!) să vorbească despre libertate și necesitate, despre violență și tandrețe, despre voință și subconștient, despre lăcomie și sacrificiu, despre sublim și grotesc, despre straniu și sinistru, despre sexualitate, dragoste și moarte. „Mutliculturalismul” la care vă referiți în legătură cu Moarte în Ținutul secuilor nu e un scop în sine – el are sens în măsura în care e întrepătruns cu toate cele de mai sus. Strict vorbind, cartierul general al operațiunilor din acest roman – ca și din toată seria Parazitul prietenos pe care el o deschide – este la Brașov/Brassó/Kronstadt. Dar această cartea e în mod particular impregnată de afecțiunea și fascinația mea pentru Székelyföld, ținutul misterios și magic cu care ne învecinăm, și pentru oamenii foarte speciali care îl locuiesc.

LIBRIS: Sunteți bibliofil? Cum arată biblioteca dumneavoastră? Câte volume conține? Care este cartea din biblioteca personală pe care o îndrăgiți cel mai mult? De ce?

CAIUS DOBRESCU: Biblioteca mea nu poate fi descrisă prin nici un termen care implică, fie și de departe, noțiunea de formă. E amorf-copleșitoare, invadatoare, insidioasă, fluidă, revărsată, dezlănțuită, despletită, masivă, sfidătoare, sălbatică, probabilistică, indeterminată, impredictibilă. E un fel de amoebă gigantică, în continuă expansiune. În privința bibliofiliei – în principiu, am o reacție afectivă mai degrabă cu obiectul mental care este cartea, decît cu cel fizic. Zona în care bibliofilia mă vizitează, totuși, este cea a romanelor grafice – făcute din text, desen și culoare, adică din benzi desenate.

LIBRIS: Ce autori români aveți în bibliotecă? Ce autori români vă place să citiți?

CAIUS DOBRESCU: Nu cred că vreți să-i enumăr pe toți. Oricum, n-aș reuși. Nu mi-ar ajunge suflul. Și dumneavoastră, spațiul. Autorii români pe care-mi place să-i citesc sînt cei care nu sînt obsedați că sînt români. Cîteva (zeci de) exemple? Îi citesc și recitesc oricînd pe Simona Popescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea, pe Alexandru Mușina și Gheorghe Crăciun. Pe Romulus Bucur, Mihai Ignat, Daniel Pișcu și Marius Daniel Popescu. Pe toți tinerii autori pe care i-am pomenit mai sus. Dacă lărgim sistemul de referință, în timp și spațiu: pe Radu Cosașu, Norman Manea, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Ion Manolescu, Ovidiu Verdeș. Toată extraordinara școală de proză timișoreană: Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa, Daniel Vighi. Din poezia extra-brașoveană: Mariana Marin, Magda Cârneci, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Svetlana Cârstean, Iulia Militaru, Elena Vlădăreanu, ca să cedăm precedență doamnelor, dar și Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Bogdan Ghiu, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Nicolae Coande… Sînt mulți, acum doar spicuiesc. Desigur, sînt atent și la ce se întîmplă, la noi, în literatura impropriu numită „polițistă” (fiindcă investigatorul nu e neapărat polițist; ba chiar sînt cazuri cînd poliția, așa cum o știm, nu apare deloc!). L-am amintit deja pe George Arion, care, de altfel, inspiră întregul program editorial (foarte selectiv!) al editurii Crime Scene Press. Stelian Țurlea, Bogdan Hrib, Oana Stoica-Mujea sînt de asemenea autori care merită urmăriți, așa cum de urmărit este și cariera globală a lui Eugen Ovidiu Chirovici. Sînt de asemenea interesat de scenariile filmelor de gen ale lui Bogdan Mirică.

LIBRIS: Cum v-ați recomanda cititorilor care încă nu v-au descoperit cărțile? Cum îl recomandă Caius Dobrescu pe Caius Dobrescu?

CAIUS DOBRESCU: Păi, dă mîna cu plăcere și spune… nu „la revedere”, ca în versurile pe care le învăța fiică-mea la grădiniță, ci: „Bună dimineața/ziua/seara, sînt Caius Dobrescu”.
Dacă ar fi musai să dezvolte, cel mai bine ar face să reia o enumerare înfierbîntată de mai sus și să spună că literatura lui este „despre libertate și necesitate, despre violență și tandrețe, despre voință și subconștient, despre lăcomie și sacrificiu, despre sublim și grotesc, despre straniu și sinistru, despre sexualitate, dragoste și moarte”.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *