Sinuciderea Ielelor

18/06/2018
Sinuciderea ielelor

Sinuciderea ielelor – Ana Mănescu

Nu sunt un cunoscător și nici un cititor de cursă lungă de proză SF și fantasy dar, ocazional, prefer să ies din perimetrul de confort și să parcurg texte cu valențe fantastice care provoacă granița dintre real și imaginar, dintre luciditate și nebunie și care ajung să întoarcă, pe undeva,  de acolo din fereastra acelui univers magic și imprevizibil   întrebări fundamentale, universale și familiare: ce înseamnă să fii sau să rămâi om? Care sunt situațiile limită ale conservării sau disoluției umanității?   Desigur, nu orice asemenea text trebuie să îmbrace un ton grav și reflexiv, să te pună, zguduitor, față în față cu niște angoase primitive, uneori e suficient ca ele să trimită un ecou, o senzație neliniștitoare (precum senzația pe care am trăit-o după ce am citit  Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte sau poveștile Contesei de Segur) tocmai de aceea am îndrăgit, în copilărie dar și mai târziu basmele românești și universale, incredibilele și profundele povești ale lui Lewis Carroll având-o ca protagonistă pe Alice, prozele lui Edgar Allan Poe sau H.P.Lovecraft, câte o povestire sau două semnate de Eliade, Voiculescu sau, mai recent, construcțiile pline de imaginație, bizaroprozele lui Flavius Ardelean.  Am avut o nouă și rară ocazie să descopăr un volum care nu se predă unui singur stil sau unui tip de construcție, ci preferă să degaje tonalități variate de atmosferă, să deschidă  multiple cărări spre lumile fantastice, unele abrupte și întunecate, altele sinuoase jonglând cu umbre și lumini, altele fragmentate și echivoce toate conservând, la diferite intensități, acele ecouri neliniștitoare ale unor întrebări universale. E vorba de volumul Anei Mănescu, publicat în colecția Cărțile Arven a Editurii Herg Benet, intitulat Sinuciderea Ielelor, o colecție de proză fantastică într-un sens cuprinzător, de fapt  o construcție de texte în care absurdul, umorul negru, parodia, surpriza, sinistrul dar și fantasticul pur zburdă la fel de liber și neobosit, într-o combinație misterioasă și totuși coerentă, la fel ca dansul creaturilor mitologice din titlu.

Nereida este o poveste de atmosferă care deschide volumul, o poveste despre legătura dintre două lumi ajunse într-un punct de intersecție uman și geografic deopotrivă, în Gura Viperelor, pe o plajă, acolo unde fiica unui arheolog încearcă să dezlege enigma dispariției mamei ei și să descopere o interesantă istorie a sirenelor și  zeităților locale. În căutarea zmeului pierdut schimbă macazul tonului și ne așază în universul basmelor românești, proiectat cumva în prelungirea acelui obscur și repetitiv  final și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Cam cât de fericiți, după ce zmeul a fost învins și Făt-Frumos s-a însurat cu Ileana-Cosânzeana și au avut copii? Fiica lor Cătălina, în varianta Anei Mănescu, e neliniștită și cumva nemulțumită de previzibilitatea vieții în regat din post-deznodământul clasic al basmelor și ajunge să se întâlnească chiar cu zmeul întemnițat și nu ucis pentru a afla secrete de familie și răspunsuri la întrebări dure (e interesant cum, zmeul din postura sa de învins-clasic reușește să triumfe psihologic asupra întregii desfășurări narative). Balaura și Ascalon este un text care rupe de asemenea convențiile basmului clasic: un regat este amenințat de un balaur și împăratul promite, ca întotdeauna,  mâna fiicei sale celui care va doborâ adversarul de temut. Doar că fiica nu e dispusă să se înscrie în logica medievală de a fi doar o recompensă într-o tranzacție fie ea și cu mize salvatoare și pornește chiar ea în această misiune temerară. Valea Nandrii mizează pe umor negru, pe consecințele pe care le au imixtiunile vulnerabilităților umane în deciziile de destin: o fetiță are de suferit atunci când, din cauza surzeniei, o vrăijitoare nu înțelege foarte clar pe ce tărâm de vis (sau de coșmar) să o trimită.  Lucerna extincta e o proză frumoasă inspirată din ritualurile de fertilitate rurală în care erotismul, ludicul și seriozitatea alegerilor de viață se împletesc surprinzător. Tinerețe fără de bătrânețe și moarte fără de viață pare să fie nucleul unui thriller noir care se topește însă într-un macabru al jocurilor identitare: e povestea Anastasiei, o mamă ajunsă într-un ospiciu după ce și-a pierdut fetița într-un accident, însă aparențele sunt înșelătoare când totul se desfășoară într-un spital de boli psihice. Alergia este o proză jucăușă (o proză-ritual dacă aș putea să o numesc așa) care mizează pe jocuri de limbaj și secvențe repetitive  în care pisicile sparg ghivece într-o manieră deranjantă, până când ghivecele ajung să se spargă de la sine (sau nu?). Interviul revine la proza concisă cu final cu umor negru și  este o punere în scenă a caracterului letal pe care îl îmbracă curiozitatea (care este inspirația unei pictorițe talentate și ce legătură are cu o cameră aparent obișnuită vă rămâne să descoperiți). Coborâți? este un text care ne readuce în lumea zânelor, acolo unde Sânziana-Emma (Crizantema) pare a fi un fel de Alice a lui Lewis Carroll de data aceasta într-o Țară a Zânelor, care adresează întrebări incomode într-un univers dominat de legi paralele, aflat însă într-un punct de dezechilibru. Sinuciderea Ielelor, una dintre cele mai atmosferice, mai frumoase, mai încărcate simbolic proze din volum este, poate, și cea mai serios-tenebroasă, în care se simt  ecourile din Lovecraft sau Poe și spune povestea unui tânăr care se întâlnește cu mitologicele creaturi ale pădurii, confruntându-se deopotrivă cu moartea, învierea și transformarea.  Ultima proză a volumului este, poate, o anticipare a hotărârii autoarei de a pregăti un text fantastic de anvergură într-un viitor apropiat.

Fie că explorează raporturile uneori armonioase, alteori ostile între lumile terestre și lumile fantastice, fie că explorează tentația sau consecințele  transgresiunii lor (a traversa dintr-o lume în alta te face, cumva, neom- dar a deveni neom este o catastrofă, este o pierdere, este un privilegiu? – e oricum ceva ce ne face să ne simțim neliniștiti),  fie că reconstruiește lumi de basm pe noi coordonate anecdotice (un fel de metaalternative ficționale, pe undeva parodice), fie că răstoarnă roluri de victimă-erou (și ne amintește, de fapt, că nici la etajele fantastice personajele nu pot fi totuși unidimensionale) prozele Anei Mănescu sunt unite, chiar și în aparenta lor eterogenitate de construcție și registru narativ, de două fire roșii. Unul este cel al  meditației pe marginea sorții visătorului: aproape toate personajele care centrează povestea au o dimensiune visătoare, sunt nemulțumiți ai stărilor de fapt, dispuși să exploreze dincolo de limitele convenționale, iar tensiunea din mintea cititorului se naște tocmai din faptul că recunoaștem legitimitatea acestei îndrăzneli chiar și când prețul plătit pare uneori cam mare.  Celălalt fir roșu este cel al vechiului și eficientului motor din marea dramaturgie (greacă și elisabetană deopotrivă): tensiunea dintre libertatea de alegere și destin – multe dintre texte emană această întrebare: rezultatele acțiunilor personajelor sunt produse ale propriilor opțiuni sau ele se înscriu într-o logică mai mare, inevitabilă, relativ de nepătruns (supranaturală sau inconștientă, după caz)? Cât de liberi putem fi și ce înseamnă libertatea la granița dintre lumi reale sau imaginare?   Chiar și aparent condiționați de cele mai vitrege sau mai copleșitoare planuri cosmice (ceea ce și Irvin Yalom numea, pe urmele lui Sartre, coeficientul de adversitate existențială – dimensiunea împovărătoare a ceea ce  ne predetermină existența, de la genetică și până la condiții sociale) sau, în acest caz, de intervenția fantasticului în narațiune, avem totuși posibilitatea să construim un sens în situațiile cu care suntem confruntați, printr-o alegere, chiar și limitată (o alegere care e completată,  desigur, de un corespondent proporțional și neliniștitor de responsabilitate). Cumva, prozele Anei Mănescu ne amintesc că nu există un timp privilegiat al pregătirii opțiunilor cele mai bune, că suntem provocați de împrejurări să luăm decizii mereu,  uneori ireversibile,  dar pe care mereu le putem funda pe o semnificație pe care o intuim sau pe care o putem asambla. Puterea deciziei noastre nu e legată neapărat de nivelul informațiilor pe care le stăpânim ci rezidă și în capacitatea de a construi un sens. Dacă în prozele anterioare Ana Mănescu propunea un playlist explicit care să însoțească textul, de data aceasta autoarea oferă experiența unui silent-disco inedit, în care muzicalitatea e degajată,  personal, pentru fiecare cititor, din atmosfera ludică sau tenebroasă a textului.

Prilej de evadare din cotidian, popas anecdotic sau de atmosferă în zone crepusculare, prilej de cochetare cu fabulosul și exoticul imaginativ,  cartea Anei Mănescu te trece prin visare, prin zâmbete, prin reflecție și te încurajează să exersezi o dispoziție nu atât zen, cât mai degrabă  zân, o combinație de ludic, curiozitate și apetit pentru explorare. Iată o lectură ideală pentru serile lungi și imprevizibile de vară.

Sinuciderea ielelor – Ana MănescuEditura Herg Benet, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *