Leacuri stranii

31/07/2018
Leacuri stranii

Leacuri Stranii – Nathan Belofsky

Una dintre cele mai cunoscute moșteniri spirituale lăsate de Hipocrate urmașilor care rămâne un reper și în facultățile de medicină de astăzi este dictonul: Primum non nocere (în primul rând să nu faci rău). În ciuda vechimii acestui dicton, medicina nu a reușit să se ridice la înălțimea exigenței hipocratice decât poate în ultima sută de ani și, mai mult poate de abia în ultimii 30 de ani, de când practica din domeniul sănătății se face în paradigma medicinei bazate pe dovezi (asta însemnând că orice protocol diagnostic,  terapeutic, fie el medicamentos sau chirurgical nu poate fi considerat de încredere și sigur, decât atunci când e susținut de suficiente studii care urmează o metodologie riguroasă). Anii autorității personale, ai experienței și înțelepciunii profesionale,  folosite ca reper și argument de necontestat în practicarea medicinei, alături de o atitudine experimentală, izolată au cam apus și sunt astăzi privite cu neîncredere (dacă nu pătrund chiar în zona malpraxisului) mai ales când există disponibile ghiduril de diagnostic și tratament internaționale (bazate exclusiv pe studii și date statistice). Pentru a ajunge la un asemenea standard pe deplin științific de practică, medicina a avut însă nevoie de sute de ani. Din Antichitate și până aproape de secolul al XX-lea, când încep să se elaboreze marile teorii care au revoluționat teoria și practica medicală, medicii mai mult au orbecăit călăuziți de eterna filosofie a încercării și erorii (nu întotdeauna îndreptate) în abordarea multor boli. Cartea lui Nathan Belofsky scoate în evidență, într-o panoramă accesibilă și inedită acest drum lung al medicinei spre atingerea modestului deziderat hipocratic de care aminteam (și care, în fața îndrăznelii, ambiției și aroganței unor predecesori nu prea a fost un călăuzitor convingător).

În Babilon purtarea bălegarului de porc la gât era considerat un remediu, în Egipt guta se tratează prin călcarea pe țipari, în Grecia Antică se practică trepanația pentru dureri de cap, hemoroizii sunt arși cu fierul încins și deschiderea lor era considerată și un remediu pentru melancolie. Perioada medievală și renascentistă este perioada ascensiunii chirurgiei (privită însă cu un oarecare dezgust de medici, fiind o profesie de nivelul bărbierilor). În ciuda contribuțiilor teoretice importante aduse de Vesalius anatomiei, de Pare chirurgiei sau de Harvey fiziologiei, timp de sute de ani nu putem vorbi de mari realizări practice în medicină (teoria umorilor lui Galen, moștenită de la Hipocrate fundamentează practici terapeutice care mai degrabă grăbesc decesul pacientului). În perioada medievală unii doctori poartă măști cu plisc pentru a se proteja de deochi, alții recomandă ungerea cu o alifie a armei care provoca răni (deci nu ungerea plgăi, ci ungerea agentului cauzator vulnerant). Mulți medici sunt convinși de vulnerabilitatea femeii gravide: e suficient ca ea să mănânce carne de iepure, să vadă broaște sau chiar oameni cu handicap pentru ca după naștere copilul să poarte exact acele mărci care au îngrozit-o pe mamă.  Nu e de mirare că în perioada medievală fini cunoscători ai anatomiei sunt călăii (și, implicit, se poate vorbi de o medicină a călăilor, atunci când ei nu se ocupă de eșafod). Perioada postrenascentistă e dominată de obsesia pentru tratarea nostalgiei, a sifilisului (și nu lipsesc remedii care implică fiare, cuțite, freze) dar și o specializare în aplicarea clismelor (în Franța unii farmaciști devin ceea ce se numea limonadieri ai posteriorului). După 1750  Nathan Belofsky vorbește de medicina eroică, o perioadă în care, în ciuda progreselor modeste în știința medicală, medicii sunt mai îndrăzneți ca niciodată în a ataca (pseudo)curativ bolile pacienților.

Benjamin Rush, părintele psihiatriei din SUA folosește metoda legănatului în tratarea tulburărilor mentale, hemofilicii sunt tratați cu lipitori sau sunt lăsați să sângereze în voie. Practica lăsării de sânge face victime chiar și printre președinții americani (George Washington este pur și simplu exsangvinat după ce, pe rând, medicii nu contenesc să-i recolteze sângele, privindu-l drept un panaceu eficient chiar și într-o boală infecțioasă), la fel și terapia cu mercur (pe care a folosit-o inclusiv Abraham Lincoln). Intervențiile chirurgicale sunt adevărate spectacole cu public și se practică în frac. Apoi, descoperirea electricității nu lasă indiferentă lumea medicală care îi găsește aplicații pentru impotență (în forma atacului faradic al testiculelor). Deși vehiculează teorii sofisticate, medicii se feresc adesea să își evalueze clinic direct pacienții, preferă să nu îi atingă (apariția stetoscopului pare să fie legată, măcar parțial, tocmai de inventarea unor metode care să limiteze contactul tabu cu pacientul). Tot în epoca medicinei eroice, enurezisul se tratează cu clătite cu șoareci iar limba devine un teritoriu tot mai atent explorat, ca o hartă pentru afecțiunile corpului.  Fiecare pagină a volumului lui Nathan Belofsky dezvăluie lucruri uneori amuzante sau șocante ale pionierilor practicii medicale moderne. Desigur, asemenea practici culese din toate timpurile nu trebuie condamnate și ridiculizate, ci trebuie privite în contextul culturii și nivelului de dezvoltare al unei epoci, chiar dacă ele se pot dovedi niște curiozități cel puțin bizare pentru cititorul contemporan.

Lectura volumului lui Belofsky reflectă nu doar o eternă aspirație spre un model explicativ (chiar și paralel cu realitatea) care a caracterizat medicina (și, de ce nu, omul în general) din cele mai vechi timpuri dar scoate în evidență și pericolul cuplului aroganță-ignoranță care a învins, atâtea secole dezideratul hipocratic Primum non nocere. Măcar din acest punct de vedere, medicina ultimelor decade, medicina bazată pe dovezi ne-a adus la limanul idelului grecesc.

Leacuri stranii – Nathan BelofskyEditura All, 2014

Recenzie realizată de Sever Gulea.   

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *