Tatiana Niculescu: O carte care nu stârnește pe nimeni și nimic este o carte moartă.

31/07/2018

Începând din 01.02.2013, Libris propune  proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna AUGUST din 2018, scriitorul care își dezvăluie relația sa cu lectura și biblioteca personală  este… TATIANA NICULESCU!

tatiana niculescu

LIBRIS: Doamnă Tatiana Niculescu, parafrazându-l pe poetul Friedrich Hölderlin, vă invit să începem cu acestă întrebare: la ce bun scriitorul în vremuri amare?

TATIANA NICULESCU: Hölderlin vorbește, cred, de „vremuri sărace”, prin care înțelege un timp care a pierdut dimensiunea sacrului, singura care poate să dea temei lumii. Or sarcina poetului e să țină vie memoria sacrului și a adevărului. Aș spune, deci, că scriitorul e de folos mai cu seamă în „vremuri sărmane”. Pentru mine, scrisul este o meserie care te învață și îți permite să gândești liber. Să fii scriitor în vremuri complicate poate deveni cu atât mai mult un mod de viață, o îndatorire față de tine și față de alții, precum și o formă de supraviețuire mintală și spirituală.

LIBRIS: Sunteți autoarea unuia dintre  primele romane non-ficționale din literatura română, „Spovedanie la Tanacu” (Editura Humanitas, 2006). Cum de ați ales această formulă care este destul de dificilă (necesită multă documentare și o muncă de potrivire și de armonizare a surselor) și cum de ați mers pe subiecte atât de delicate, aș zice chiar tabu (am în vedere și cărțile dumneavoastră despre Mihai I, Corneliu Zelea Codreanu, Arsenie Boca)?

TATIANA NICULESCU: Am scris “Spovedanie la Tanacu” la îndemnul editurii Humanitas. Pe atunci lucram la secția română a postului de radio BBC World Service și adunasem mult material despre cazul Tanacu, cronologii, mărturii, documente. Toate mergeau contra curentului de gândire general și aproape unanim despre acea întâmplare. S-a spus, ulterior, că am scris un fel de In Cold Blood, cartea lui Truman Capote. De fapt, „Spovedanie la Tanacu” este biografia documentată a Irinei Cornici, tânăra care a murit atunci. A fost cartea mea de debut. Au urmat trei romane inspirate din cazuri reale, două piese de teatru, o mini-biografie a reginei Maria și apoi cărțile pe care le menționați, cu subiecte, cum s-ar zice, delicate, deși nu mi-e prea clar de ce ar fi considerate astfel.

LIBRIS: Pe de altă parte, biografiile dumneavoastră sunt destul de greu de definit, sunt un mix de istorie și literatură. Nu sunt biografii romanțate pentru că nu e nimic ficționat, nu sunt detalii imaginate/inventate de dumneavoastră, dar nu sunt nici monografii reci. Cum ați descrie ce faceți? Apoi, care este diferența dintre o biografie scrisă de un scriitor și una scrisă de un istoric?

TATIANA NICULESCU: E normal ca acest mod de a scrie biografii să fie greu de situat pentru că literatura noastră nu are o tradiție a biografiei, cum are, de pildă, literatura anglo-saxonă. Prin definiție, biografia, ca specie literară, este un amestec de document, empatie și ficțiune. În timp ce un istoric e preocupat, într-o biografie, să descrie fenomene istorice și sociale și să prezinte documente ale parcursului unei vieți, un scriitor e preocupat să reconstruiască lumea celui despre care scrie, să se pună în pielea lui, să încerce să vadă lumea în care a trăit acel om cu ochii lui, bazându-se pe documentele cercetate. Cu alte cuvinte, meseria unui istoric e să analizeze fenomene. Meseria unui scriitor e să povestească vieți de oameni.

LIBRIS: Doamnă Niculescu, cum este trecerea aceasta, drumul dus-întors, de la biografii documentare/literare la ficțiune și înapoi? Ajută acest drum scriitorul?

TATIANA NICULESCU: Toate biografiile scrise cu mijloace literare conțin și o doză de ficțiune. Dar nu în sensul biografiilor romanțate care idealizează viața pe care o povestesc. Scrierea unei biografii e ca un șantier arheologic reconstituit în detaliu ca să devină muzeu. Or, orice reconstituire presupune imaginație și ficțiune. Nu pot ști cu precizie ce a gândit Irina Cornici în clipa morții, dar, din datele și mărturiile pe care le am, din tot ce am aflat despre viața ei, îmi pot închipui cam ce va fi gândit. Nu pot ști cu exactitate ce semnificații avea pentru regina Maria ideea ca, după moarte, să-i fie inima desprinsă din trup și depusă la Balcic, dar, documentându-mă asupra vieții reginei, asupra tradiției și misticii inimii, asupra istoriei Angliei, pot să-mi închipui cam cum au decurs lucrurile și i le pot prezenta cititorului într-o versiune care, desigur, îmi aparține. E vorba, așadar, de un drum dus-întors continuu de la documentare, descoperire, la empatie, contextualizare și imaginație.

LIBRIS: Pe de altă parte, în istoria literaturii românești avem mulți scriitori veniți dinspre gazetărie sau care au făcut și gazetărie. Mă interesează dacă este dezirabilă această situație. Ce are în plus un scriitor care este sau face și jurnalism? Există și un pericol al grabei?

TATIANA NICULESCU: N-ar fi corect să mă pun în pielea unui gazetar, fiindcă n-am fost gazetar. Jurnalismul pe care l-am practicat la BBC WS nu a fost jurnalism “de opinie”, ci, mai curând, un jurnalism de informație și documentare, iar scrisul de radio e diferit de scrisul la gazetă. Există nenumărate exemple de jurnaliști deveniți scriitori celebri: de la Dickens, la Truman Capote invocat mai devreme, la, să zicem, Stieg Larsson. Dar un scriitor bun poate apărea oricând din orice meserie. Totul e să aibă ceva de spus și să știe să o spună în scris. Despre pericolul grabei: există, în jurnalism, presiunea a ceea ce se cheamă breaking news și pe care unii o interpretează ca pe o cursă cu premii: adică să dai tu primul știrea X sau știrea Y. Avantajul scriitorului este că el nu trăiește sub această presiune. Lui îi e îngăduit să reflecteze asupra subiectelor sale. Și, în principiu cel puțin, nu-l obligă nimeni să scrie ceea ce scrie. Singura competiție valabilă și autentică la care se poate angaja e cea cu sine însuși.

Regina Maria, ultima dorinta - Tatiana Niculescu

LIBRIS: Ați scris o carte despre o mare doamnă și o femeie extraordinară: Regina Maria. De ce vă place și cum de ați hotărât să scrieți o carte despre ea? Pe 18 iulie s-au împlinit 80 de ani de la mutarea la Domnul a acestei englezoaice cu inimă românească. De ce a ales regina ca această inimă să rămână separată la Balcic, în capela Stella Maris? Se știe că, după pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă la Bran unde a fost depusă într-un spațiu special amenajat săpat în stânca muntelui de langă castel (o nișă la poalele Muntelui Măgura), până când, la ordinul Principesei Ileana, se realiza o copie a capelei de la Balcic numită chiar Capela “Inima Reginei Maria”. Această capelă este azi lăsată de izbeliște (deși, în 1947, chiar părintele Arsenie Boca o sființește), iar inima, după ce a fost luată din nișă, a ajuns, mai întâi în casa de bani a Muzeului Castelului Bran, iar acum stă într-o cutie de plastic în depozitul Muzeului Național de Istorie al Romaniei. Nu e un final cam trist pentru o poveste (de suflet) ca un poem? Nu se poate spune că nu am îndeplinit ultima dorință a Reginei? Ba chiar că i-am desconsiderat-o?

TATIANA NICULESCU: În primăvara lui 2015, familia regală a anunțat că în luna octombrie, cu prilejul împlinirii a 140 de ani de la nașterea Reginei Maria, caseta cu inima ei urma să fie mutată de la Muzeul de istorie din București, la castelul Pelișor, în camera în care regina a murit. Cum cunoșteam destul de bine fostul domeniu al Reginei de la Balcic, unde fusese depusă inima ei inițial, am propus editurii Humanitas să scriu povestea inimii Reginei. Era un omagiu adus unei femei excepționale care, fără să fi avut pic de sânge românesc, a iubit România mai mult decât mulți români. Din pricina războiului și a noilor realități politice care au făcut ca domeniul ei de la malul Mării Negre să treacă în proprietatea statului bulgar, dorința reginei legată de inima ei și de Balcic a rămas neîmplinită. E un final cam trist, într-adevăr, dar poate că nu e finalul. Poate cândva, când România ar putea fi condusă de patrioți luminați și responsabili, se va găsi o formă de negociere cu Bulgaria pentru recuperarea fostei proprietăți de la Balcic a Reginei. Fiindcă tot vorbim despre scriitori, ea era foarte mândră că achiziționase terenul și ridicase micul castel cu minaret și grădinile domeniului din banii ei câștigați ca scriitoare.

LIBRIS: Dacă pentru volumul „Spovedanie la Tanacu” (ca și pentru filmul „După dealuri”) ați primit laude chiar și de la cei mai sensibili ortodocși, cartea despre Arsenie Boca a stârnit proteste. Cum ați răspuns acestui asalt și cum vă plasați intim în relație cu această contestare?

TATIANA NICULESCU: O carte care nu stârnește pe nimeni și nimic este o carte moartă. Din acest punct de vedere, reacțiile și protestele sunt binevenite și încurajatoare. Este firesc ca o biografie despre o personalitate atât de populară dar, de fapt, atât de puțin cunoscută, să fie deopotrivă aplaudată și contestată. Asaltul despre care vorbiți vine, de fapt, din ambele părți, dar, ca totdeauna, memorabile rămân reacțiile belicoase, cu aplomb și cu emoții dezlănțuite. Acestora din urmă n-am ce să le răspund pentru că vin de la oameni incapabili de dialog. Atâta pot ei în momentul de față. Cred și sper însă ca viața lui Arsenie Boca povestită în contextul ei istoric, cultural și religios să fie urmată de alte cărți ale altor scriitori și/sau istorici despre acest căutător de sensuri atât de complicat și de plin de contradicții. Contestările, fie ele și făcute cu umor involuntar, te țin treaz ca să înțelegi mai bine în ce fel vibrează unii cititori, cum îți citesc alții cartea, dacă sunt detalii semnificative care ți-au scăpat, care este distanța sau apropierea între spiritul în care ai scris tu și spiritul în care e citită cartea.

LIBRIS: Doamnă Niculescu, este acesta un timp al dezvrăjirilor? Pe de altă parte, dincolo de calitatea textului, asemenea subiecte explozive nu fac aceste cărți mai vizibile, mai vandabile? “Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu” (Humanitas 2017) a devenit bestseller și cred că și cartea despre Arsenie Boca va fi la fel.

TATIANA NICULESCU: Mai curând, trăim într-un timp în care spaime colective ne sunt livrate drept versiuni autoritare ale realității: este, dacă vreți, o vrăjire toxică. Problema este că nu subiectele sunt, de fapt, explozive, ci noi suntem explozivi. Dacă am trăi într-o țară ceva mai bătrână ca a noastră care abia împlinește 100 de ani de la întregire, n-ar fi nimic exploziv în publicarea unor biografii de personalități din secolul trecut. Despre legionari și legionarism s-au scris sute de cărți, dar nu apăruse și “o viață” a lui Zelea Codreanu. Nu era firesc să fie scrisă? Există, în lumea largă, nenumărate biografii ale lui Hitler, ale lui Churchill, ale lui Stalin… Fiecare aduce un punct de vedere nou sau o perspectivă diferită asupra acestor oameni care au marcat istoria secolului XX. Despre regele Mihai nu era firesc să avem și o biografie scrisă de un român? A apărut o biografie a lui Arsenie Boca? Nu era firesc să apară și să iște dezbateri? E rău dacă o carte devine bestseller la un moment dat? Aș spera că vom depăși, până la urmă, complexele de cultură mica și resentimentară bântuită periodic de tot felul de apocalipse. Da, aș fi onorată ca “Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, Humanitas 2018, să devină un bestseller.

tatiana niculescu

LIBRIS: Pe când o biografie literară despre o personalitate catolică problematică/controversată sau plasată, deja, în adorație populară? Aveți pe cineva în vedere?

TATIANA NICULESCU: Din perspectivă confesională judecând lucrurile, am scris, până acum, despre anglicana Regină Maria fascinată de religii exotice, despre ecumenistul Zelea Codreanu, despre ortodoxul steinerian Arsenie Boca. Dacă ar fi să fac o listă a catolicilor cărora mi-ar plăcea să le povestesc viața, pe ea s-ar afla, cu siguranță, soția lui Nae Ionescu, Elena Margareta Fotino, Marta Bibescu și Iuliu Maniu.

LIBRIS: Ați fost redactor, prezentator şi apoi redactor-şef al secţiei române a BBC World Service. Ce mai înseamnă, azi, meseria de jurnalist? Cum se poate lupta împotriva acestei civilizații fake? Cum facem să mai ajungem la adevăr de vreme ce ne pasionează mai mult post-adevărul?

TATIANA NICULESCU: Știrile numite fake sunt adesea știri manipulate și distorsionate în scop politic bine determinat conform unei strategii de culise. De fapt, nu mai sunt știri. Sunt interpretări ale știrilor. În general, există multe tehnici de contrafacere. Una dintre cele mai comode, dar eficiente, este ca hoțul să strige hoțul, adică cel care distorsionează adevărul, pus în fața adevărului golit de interpretări partizane și incomod, să strige fake, fake… Împotriva acestei forme de dezinformare agresivă (facebookul este mediul favorit pentru atitudini rudimentare) nu se poate lupta, dacă de o luptă e vorba, decât având curajul calm și seninătatea adevărului în fața oricăror tentative de intimidare (de la agresivitate verbală la defăimare și de la hărțuire la amenințare directă) la care poate fi supus cel care refuză să bată pasul gândirii înregimentate politic, religios sau etnic. Ca să fim pasionați, cum spuneți, de post-adevăr, poate ar trebui să fi fost mai întâi pasionați de adevăr… Adică să fi căutat cu bună credință să înțelegem lumea în care trăim sau lumea altuia, cum este cazul unei biografii care presupune povestea vieții altcuiva.

LIBRIS: Doamnă Niculescu, care sunt autorii dumneavoastră preferați? Ce părere aveți despre literatura prezentului și care sunt primele 5 cărți pe care le iubiți?

TATIANA NICULESCU: Nu știu dacă autorii contemporani pe care eu îi citesc cu mare bucurie sunt buni ortodocși, buni catolici, buni protestanți, buni musulmani, budiști sau buni atei, dar îi iubesc așa cum sunt și cum scriu: Cătălin Dorian FlorescuBărbatul care aduce fericirea, Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii; Paul JohnsonDarwin. Portretul unui geniu; Orhan Pamuk – Muzeul Inocenței; Amin Maalouf – Scările Levantului.

LIBRIS: Vă rog să ne recomandați o carte citită recent.

TATIANA NICULESCU: V-aș recomanda cartea apărută anul trecut a unui preot ortodox din Scoția și minunat scriitor, Ioan Florin Florescu: Jurnal scoțian.

Interviu realizat de Laurențiu Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *