Popular

07/08/2018
popular

Popular – Mitch Prinstein

În volumul Statut și anxietate, Alain de Botton amintea că, odată cu Iluminismul, oamenii au înlocuit o imagine a unei lumi cu o alta: de la lumea în care fiecare (sărac sau bogat) își găsea locul într-o logică ierarhică așezată sub coordonate divine spre lumea tuturor posibilităților,  în care fiecare putea să-și creeze propria condiție, să devină ceea ce poate și ceea ce își dorește, indiferent ce origini socio-economice ar avea. Probabil că odată cu instaurarea acestei logici meritocratice și competitive (în care fiecare este responsabil pentru fericirea și prosperitatea sa) ideea de popularitate a devenit un reper esențial în construcția fericirii (cei populari, cel puțin la prima vedere se bucură de privilegii, obțin mai ușor tot ce au nevoie, sunt admirați și seducători). Astăzi, în lumea democratizării opiniilor, a răsturnării ierarhiilor, în lumea mijloacelor de comunicare care facilitează oricui să devină cunoscut peste noapte, să livreze un model pentru ceilalți, în lumea rețelelor sociale în care like-urile, share-urile și numărul de prieteni cuantifică impactul nostru asupra universului virtual dar și real popularitatea pare mai semnificativă ca oricând. Cât de importantă este popularitatea și care este totuși relația ei cu o viață fericită? De ce ne dorim să fim populari, care sunt avantajele și dezavantajele popularității? Într-un volum inedit, apărut în limba română la Editura Publica, Mitch Prinstein explorează răspunsuri interesante la aceste întrebări.

În prima parte autorul face o clasificare a popularității, pornind de la două premise aparent contradictorii: există oameni desemnați drept populari de semeni, dar care sunt în același timp considerați nesuferiți (două  exemple clasice, din cultura populară, sunt:  căpitanul echipei de fotbal din liceu sau majoreta-șefă, un alt exemplu este cel oferit de Prinstein, al chirurgului Semmelweiss, cel care a introdus asepsia și antisepsia în sălile de operație – un om respectat și remarcabil profesional, dar îngâmfat și detestat de cei alături de care a lucrat). Cum poate exista o compatibilitate între popularitate (care presupune apreciere favorabilă) și un caracter dezagreabil? Mitch Prinstein răspunde la această întrebare clasificând popularitatea în două subtipuri: popularitatea înțeleasă ca statut (o expresie a gradului de dominație, vizibilitate, putere asupra celorlalți – acest subtip poate fi obținut chiar și când ești sau devii o persoană dezagreabilă) și popularitatea înțeleasă ca atractivitate (o popularitate care emană din felul armonios în care interacționezi cu ceilalți). Există fundamente biologice și evoluționiste care stau la baza dorinței noastre de a deveni populari.  Indivizii populari în perioadele din zorii umanității reprezentau reperele prin care stabileam asemănările cu un grup, prin care mediam interacțiunea și integrarea într-o turmă, esențiale supraviețuirii. Creierul nostru s-a dezvoltat în așa fel încât avem structuri biologice sensibile la recompnsele sociale  (striatul ventral, pallidumul ventral și mai ales receptorii oxitocinici dezvoltați cu precădere în adolescență ne fac să căutăm contacte sociale și validare socială).   Tocmai de aceea inclusiv experimentele amintite de Prinstein scot în evidență cât de durabilă rămâne și astăzi această măsură a integrării noastre sociale  (chiar și un banal joc cu o minge între trei persoane din care a treia persoană este exclusă fără explicații, indică pe RMN-ul funcțional o activare a regiunilor cerebrale responsabile de procesarea durerii). Cu toate că ne dorim, adesea, și statut și atractivitate, resortul sensibilității noastre (legitime și logice și ordine evolutivă) ne face însă vulnerabili într-o lume care a învățat să capitalizeze și să exploatezez popularitatea.

Cât de departe mergem pentru a atinge un statut? Uneori foarte departe, suntem gata inclusiv pentru acțiuni violente, pentru agresivitate proactivă (fenomenul bullyingului în mediul virtual și real este un exemplu elocvent în acest sens), atacăm potențialii atentatori la statutul nostru pentru a ne reafirma pozițiile dominante (în ciuda cruzimii de care dau dovadă mai ales adolescenții, acest fenomen este întâlnit însă și în lumea animalelor – și cimpanzeii își terorizează potențialii adversari din grup într-o manieră proactivă). Uneori prețuim atât de mult statutul încât dăm crezare unor personaje populare chiar și atunci când discută despre chestiuni asupra cărora nu au competență (facem o asociere dubioasă între autoritatea cu care credităm o persoană prin faptul că e populară și legitimitatea/caracterul just al opiniilor sale). Alteori suntem pur și simplu înfometați de statut (pentru că trăim într-o lume individualistă în care atenția mediatică a început să transforme, mai ales începând cu anii 80 pe oricine într-o posibilă vedetă). Și trăim această foame pentru că avem impresia că statutul ne va aduce fericire. Dar Prinstein remarcă faptul că mulți dintre cei care s-au înscris în curba de ascenisune a popularității-statut au parcurs niște etape care i-au condus, paradoxal, la depresie: de la euforia inițială, la sentimentul copleșitor, la resentiment (exasperarea dispariției intimității), la dependență (o nevoie continuă de a fi revalidat, o fază însoțită adesea de aroganță extremă), la scindare (momentul când realizezi că popularitatea ta nu se bazează, în cele din urmă pe cine ești tu autentic ca persoană, ci doar pe ceea ce reprezinți pentru o categorie largă de anonimi) și apoi la singurătate și la dorința de a scăpa de popularitatea inițială. Dar dacă popularitatea-statut nu e asociată neapărat cu fericirea, cum stau lucrurile în ceea ce privește popularitatea-atractivitate? Acesta este tipul de popularitate asociat cu o viață mai fericită. Oamenii populari-atractivi sunt bine adaptați, creativi, cu abilități sociale crescute, performanți și mai ales atrag răspunsuri mai bune din partea celorlalți. Acești  oameni care știu să pună întrebări inteligente, au simțul umorului, sunt răbdători, generoși în mod autentic nu doar că au o viață mai armonioasă dar creează o lume tranzacțională-socială în care și ceilalți care intră în contact cu ei au de câștigat. Popularitatea-atracție se fundamentează mai ales în anii adolescenței, anii în care punem bazele tiparelor de interacțiune socială (la acest capitol, cartea lui Prinstein este oarecum descurajantă, ținând cont că elementele care ne condiționează felul în care privim lumea și pe semenii noștri se cristalizează în perioada critică a adolescenței, fără să mai putem schimba foarte multe lucruri ulterior – deși avem posibilitatea să devenim conștienți de felul în care interpretăm intențiile celorlalți și să ne modelăm sensibilitatea la respingere). Tocmai de aceea, Prinstein oferă câteva repere mai ales de parenting pentru a ne ajuta copii să devină populari atractivi: de la sursa de atașament echilibrat pe care putem să o generăm la implicarea și monitorizarea jocurilor și până la stilurile de gândire pe care le promovăm.

Concluzia nu este neapărat surprinzătoare, după cum recunoaște chiar autorul (deși studiile și experimentele antrenate pentru a susține această concluzie sunt interesante): atractivitatea ne face mai fericiți. Astăzi, poate mai mult ca niciodată căutăm intens să ne facem plăcuți. Doar că, așa cum sugerează Prinstein, putem să asumăm un model de promovare a popularității-atracție, nu a popularității-statut, adică un tip de popularitate prin care nu căutăm să ne satisfacem doar propriile nevoi ci să ne ajutăm semenii, să cultivăm relațiile nu doar aparecierile, să promovăm integrarea nu evidențierea aroganței personale.  Asumarea unui asemenea model este dificilă, într-o lume care cultivă obsesia statutului în toate formele, însă redefinirea sa și reconceptualizarea ideii de popularitate sunt repere de care avem nevoie pentru a crea un tablou dezirabil spre care să tindem.

Popular – Mitch PrinsteinEditura Publica, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *