Minunata lume nouă

28/08/2018

Între cele două mari distopii literare ale secolului al XX-lea, 1984, respectiv Minunata lume nouă, cartea lui Aldous Huxley pare dezarmant de actuală chiar și pentru timpurile contemporane. În vreme ce romanul lui George Orwell a aproximat spiritul unei dictaturi aproape perfecte, anticipând ambițiile de control prin forță și paranoia ale regimurilor dictatoriale din timpul Războiului Rece, romanul lui Huxley propune o tiranie cu față umană, tirania fericirii obligatorii, condiționată chimic și genetic, într-o societate așezată pe principii aproape matematice. Dacă Orwell a livrat modelul exemplar de dictat comunist, Huxley a reușit să rafineze modelul absolut capitalist-fascist, care nici nu mai caută să convingă sau să pedepsească ci operează mult mai sigur prin condiționare, recompense punctuale, inginerie socială și genetică.

Falimentul dictaturilor susținute prin forță a lăsat loc dictaturii economice consumeriste, în care anestezia liberului arbitru, a conștiinței critice nu se mai realizează printr-un factor extern, printr-un Big Brother, ci este autoadministrată chiar de cetățeni, care au resursele fericirii la purtător. Astăzi, în epoca triumfului consumerist, în care ne gândim  adesea întreaga viață în termeni economici și hedoniști, în care ne baricadăm în bule virtuale și reale, alcătuindu-ne selectiv mica lume protectoare în care vrem să locuim suntem poate cu atât mai aproape de distopia pe care Huxley o aștepta să se materializeze încă din anii 60-70. Cineva care nu ar ști că romanul lui Huxley a fost scris în anii 30, ar putea după o primă lectură să abiă impresia că este un volum scris după anul 2000.

carti

Sursa foto: pixabay.com

Protagonistul romanului, Bernard este un bărbat care trăiește în minunata lume nouă, o societate perfect previzibilă, ordonată, din care nefericirea a fost eliminată, laolaltă însă cu o mulțime de alte lucruri. Societatea din romanul lui Huxley e construită, valorificând cele mai complexe descoperiri științifice și inginerești, aplicate la scală largă: e o societate unitară care a renunțat la modelul de concepție și creștere familial (dată fiind inegalitatea distribuției de resurse și intervenții educaționale într-un asemenea model) – oamenii sunt concepuți și dezvoltați în eprubete, sub atenta supraveghere a personalului pregătit, sunt condiționați pentru tipul de existență pe care urmează să-l ducă, în funcție de importanța rolului în administrarea societății: folosind distribuții nutritive și hormonale  diferite încă din primele săptămâni de viață, oamenii sunt ierarhizați biologic pentru a fundamenta și a legitima ierarhia socială ulterioară în mai multe clase: alfa, beta, delta, epsilon. Oamenii alfa sunt cei cărora li se asigură premisele pentru atingerea unui nivel de inteligență cât mai înalt în vreme ce oamenii delta sau epsilon sunt un fel de creaturi cvasiidentice (chiar și până la 100 de indivizi similari pot fi concepuți dintr-o singură celulă mama initiala) dezvoltați pentru scopuri punctuale. Acest model ingineresc transformă inegalitățile generatoare de vrajbă și nefericire într-un fundament de construcție utilitarist social: fiecare își găsește locul în societate și, mai ales, nimeni nu vrea nimic mai mult de atât, nu poate aspira la altceva și nu își invidiază semenii pentru că, pe de o parte nu are structura biologică care să-i permita să vadă dincolo de locul său și, pe de altă parte, orice tensiune, stare conflictuală, posibilă nemulțumire e eliminată repede prin doza miraculoasă de soma la care orice cetățean are acces (un fel de substanță care, odată administrată, generează o senzație de relaxare și euforie, în funcție de doză). Într-o asemenea societate, în care îți place ceea ce ești obligat să faci (să îți îmbrățișezi, așadar, destinul implacabil), în care ai mereu de ales un gadget nou cu care să te distrezi, în care găsirea unui partener sexual este foarte ușoară și fără tevatură iar provocările educației  și creșterii copiilor sunt preluate de stat, nu este însă loc pentru frumusețe și adevăr. Copiii sunt condiționați să urască florile și cărțile, pentru că asemenea simpatii nu sunt productive: reprezintă atașamente inutile față de distracții gratuiite (iar într-o societate de consum asta poate fi periculos) respectiv față de un trecut irrelevant. Într-o lume în care nimeni nu are regret, în care toți își păstrează sănătatea și prospețimea, în care mijloacele de distracție sunt complexe și diverse (se utilizează imagerie afectivă, muzică sintetică), totul pare să fie perfect și fără cusur. Doar că Bernard, protagonistul romanului, un bărbat alfa, trăiește o senzație de sațietate și goliciune, dă dovadă de o serie de ciudățenii (vrea uneori să fie singur, să se plimbe, să admire marea) și ajunge să pornească într-o misiune periculoasă într-o rezervație dincolo de lumea nouă, în care oamenii au rămas primitive: îmbătrânesc și sunt nefericiți, cultivă relațiile familiale și au un alt stil de viață. Acolo Bernard îi va întâlni pe John și pe mama acestuia (o femeie exilată din lumea nouă care ascunde un secret compromițător) pe care îi va aduce înapoi în societatea distopică. Întoarcerea sălbaticului în minunata lume nouă va genera o aparentă ciocnire a culturilor: toți cetățenii vor să vadă ciudățenia în timp ce John e tot mai îngrozit de acest univers standardizat: un univers aparent perfect, previzibil, dar ansteziat, aseptic fără divinitate, fără noblețe și eroism, fără adevăr și frumusețe, fără liber arbitru, care distribuie o fericire standardizată genetic. Într-un asemenea context, în care o revoluție nu pare doar imposibilă, ci inutilă, Bernard și John  nu vor avea prea multe șanse de adaptare.

Minunata lume noua

Huxley proiectează o poveste-avertisment în care ne amintește că eliminarea acelor elemente pe care le deplângem și le criticăm când vine vorba de atingerea fericrii (îmbătrânirea, alegerile dificile, contextul social inegal, nedreptatea politică etc) ar putea avea un preț mult prea mare: anularea liberului arbitru, anularea individualității și a personalității pentru o stare previzibilă, măsurată și condiționată chimic de siguranță, mulțumire și aparentă diversitate. Așa cum demonstrează John sau Bernard, există un sens al suferinței: uneori ai nevoie să treci printr-o încercare neplăcută, pentru a putea prețui un scop pe care încerci să-l atingi, pentru a putea demonstra virtutea. Marginalizarea și chiar anularea suferinței aduce cu sine aplatizarea existențială, emoțională, deschide calea exclusivă a paradisurilor artificiale generate chimic și controlate pentru a compensa repetitivitatea goală a existenței. În colecția de eseuri intitulată Reîntoarcerea în minunata lume nouă, Huxley amintește reperele implementate în societatea sa utopică, pe care le regăsim și în societățile noastre, în diferite grade: suprapopuilarea, nesiguranța socială și economică (stări care ne fac să acceptăm mult mai ușor controlul guvernamental), divertismentul ca armă politică, propaganda chimică și subliminală și altele. Combinația unor stări de fapt favorabile (precum suprapopularea și nesiguranța socială) cu strategiile moderne de persuasiune ce depășesc liberal arbitru ar putea conduce în cele din spre ceva similar cu povestea lui Huxley, spre o lume monstruoasă în adevăratul sens al cuvântului, care , interesant, te înfricoșătează și seduce în același timp

Deși nu și-a îndeplinit profețiile, romanul lui Huxley rămâne un avertisment la fel de puternic pentru un secol îngrozit de ideea de suferință, sedus de imagine, virtual și entertainment, epuizat de complexitatea activităților profesionale și de standardele de fericire obligatorie promovate în toate reclamele, un secol în care suntem tot mai vulnerabili la ideea de  a ne prea fericirii la cutie, cu prețul sacrificării autenticului și liberului arbitru.

Minunata lume nouăAldous HuxleyEditura Polirom, 2016

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *