Insuportabila ușurătate a ființei

12/09/2018

Insuportabila usuratate a fiinteiÎmi plac mult cărțile lui Alain de Botton, acea combinație de literatură și eseu filosofic, în care narațiunea servește drept cadru (credibil și sensibil,  cu putere de generalizare) pentru reflecții filosofice care pornesc de la aparente banalități, de la acele lucruri pe care suntem obișnuiți să le asumăm ca atare, dar care ascund presupoziții și oglinzi ale aspirațiilor, vulnerabilităților, limitărilor noastre. L-am citit, ani la rând, pe autorul Eseurilor de îndrăgostit (un volum, credeam eu prototip, pentru acest tip de mix literaro-filosofic, relevant contemporan, nepretențios și totuși profund) fără să știu că, înaintea lui a fost de fapt Milan Kundera și cel mai celebru roman al său, Insuportabila ușurătate a ființei. L-am evitat pe autorul ceh, dincolo de Gluma, un roman despre care am vorbit și la Clubul de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov, păstrând impresia că este un autor elitist, ermetic, un denunțător subtil  al comunismului. Când mi-am făcut suficient curaj să citesc cea mai cunoscută carte semnată de Milan Kundera (în fond, nu aveam nimic de pierdut, doar niște prejudecăți), m-am simțit sedus de familiaritatea formulei pe care am regăsit-o în mai multe volume semnate de Alain de Botton.

Și Milan Kundera proiectează o poveste de dragoste cu fereastră spre teme universale precum: timpul,  hazardul, fragilitatea umană, într-o manieră cel mai adesea blândă, în care protagoniștii devin exponenții vii ai unor tendințe contradictorii etern umane. Milan Kundera nu încearcă să își camufleze construcția, aduce la iveală pariul ficțiunii, ne amintește constant că avem de a face doar cu o poveste, că personajele sale sunt plăsmuiri ale imaginației sale, că suntem prinși într-un joc în care ne lăsăm seduși și, cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea,  cititorul găsește atât de multe colțuri interesante în care să poposească, reflexiv sau visător.

Personajele principale ale poveștii, Tomas și Tereza alcătuiesc un cuplu care îți stârnește o senzație de ambivalență care se păstrează pe parcursul întregii narațiuni și pe care Kundera o conservă cu atenție: par profund legați și totuși incompatibili. În preajmal anilor reformei eșuate din Cehoslovacia, în timpul Primăverii de la Praga, cei doi se cunosc și rămân împreună. Tomas, un medic chirurg reputat, care s-a descotorosit de prima soție și copilul său (rezultatul unei nopți imprudente) pare să întregească portretul  seducătorului iremediabil: exclude dragostea din relațiile sale, nu doarme cu amantele, nu își poate asuma o fidelitate definitivă. Caracterul său de adorator al mai multor femei este justificat interesant de Kundera, drept o prelungire a curiozității chirurgicale: Tomas caută de fapt milionimea neasemănării din orice femeie, milionime care nu se dezvăluie public, ci doar în timpul actului sexual. Tomas este de fapt obsedat de ceea ce este imaginabil în femei, nu doar de ce pot oferi ele carnal, trecător, sau afectiv pe termen lung.  Totuși, tocmai acest colecționar nesătul al diferențelor ajunge să aibă o relație de durată cu Tereza, o fostă chelneriță dintr-un orășel ceh care ajunge într-o noapte la chirurgul de care se îndrăgostește, inocentă ca un copil depus într-un coș de nuiele și stropit cu smoală. Crescută într-un mediu oarecum brutal de o mamă care o face să se simtă vinovată că s-a născut dintr-o alegere neinspirată, care i-a cultivat ideea uniformității corporalului și i-a minimalizat aspirațiile interioare, Tereza găsește în Tomas omul care îi redă demnitatea trupească și spirituală (făcând-o să se simtă unică, particulară) dar deschide și nesfârșitul coșmar al fragilității acestei demnități (cu fiecare infidelitate, Tereza își reamintește că e totuși la fel ca altele). Fie că pleacă în Elveția, după eșecul revoluției pragheze, fie că se întorc în capitala care i-a unit, fie că renunță la tot și, bântuiți de paranoia contrareformei ajung să se mute în provincie Tomas și Tereza rămân totuși împreună. Cum e posibil? El, un infidel prin definiție, ea, o aspirantă la exclusivitate amoroasă?

Cum poate supraviețui o astfel de dragoste care pare să-și biciuiască singură condițiile de posibilitate și asimetria așteptărilor. Dar Tomas nu poate fără Tereza, pentru că e singura femeie care îi trezește compasiunea, acea capacitate maximă a imaginației afective, acea artă a telepatiei emoționale – pur și simplu, chiar și după consumarea infidelităților, Tomas nu poate să accepte suferința solitară a Terezei, nu o poate abandona unui dezechilibru pe care știe că l-a produs. Pe de altă parte Tereza nu poate înțelege inițial frivolitatea și ușurătatea dragostei fizice cu un alt bărbat care nu i-a redat demnitatea feminină și personală. Între povestea lui Tomas și Tereza se intercalează povestea lui Franz și Sabine, una dintre amantele lui Tomas. În capitolul dedicat acestei povești, Kundera folosește o tehnică originală,  o inventariere a unui lexic aparent aleator, ale cărui înțelesuri pun în evidență fracturile dintre cei doi. Sabine își trăiește viața sub semnul trădării (din copilărie, de când și-a sfidat tatăl  și până la căsătoria ulterioară acceptată pentru a-și nemulțumi familia), urăște muzica (urmărită de urletul propagandistic din difuzoarele taberelor studențești), urăște coloanele și marșurile, e fascinată de frumos, adoră să își tăinuie iubirea. Pe de altă parte Franz  e înclinat spre fidelitate (deși comite adulter), trăiește arta ca beție, muzica ca pe o eliberare, este un universitar parizian pentru care viața între cărți pare cam ireală și are nevoie de proteste și marșuri pentru a-i compensa deficitul ontologic.  Iubirile din cartea lui Kundera sunt proiectate pe fundalul Cehoslovaciei comuniste care își ratează schimbarea, un univers în care iluziile revoluționare și solidaritatea zilelor de la finalul anilor 60 sunt spulberate apoi de contramăsurile trupelor de ocupație, de munca laborioasă și diabolică a poliției secrete, de intimidare și de cultivarea spiritului paranoiac. În acest conext, prin personajele sale Kundera lansează și întrebări incomode: sunt autorii unui astfel de regim, entuziaști și convinși de valabilitatea sa, vinovați pentru toate consecințele produse de instaurarea lui? Este ignoranța în raport cu proporția acestor consecințe o posibilă cauțiune (Tomas, într-un articol pentru care va avea de suferit ulterior, face o paralelă interesantă cu mitul lui Oedip când discută aceste lucruri). Kundera oferă, de asemenea, meditații memorabile pornind de un aparat de fotografiat, de la o pălărie de melon, de la cochetărie, la strigătele din partidele de amor pentru a explora intențiile și fanteziile personajelor sale.

Peste toate tronează însă fragilitatea condiției umane: poveștile de dragoste nedesăvârșite, lăsând pe ici colo câte un apendice interogativ privitor la inspirația alegerilor făcute ne amintesc  că dragostea umană se fundamnetează pe o sumă de întâmplări și că toate existențele noastre, pe cât de zbuciumate și de volatile ar fi păstrează o notă mai puțin tragică, o nota de indulgență generală, atâta timp cât nu sunt supuse poverii eternei reîntoarceri. Faptul că fiecare destin este unic, irepetabil, faptul că nu avem un alt standard (poate nici măcar în imaginație, după cum pare să sugereze romanul lui Kundera în care și personajele sale au o singură istorie și nu mai multe) la care să ne raportăm când ne judecăm opțiunile existențiale ne amintește că, în final, suntem cu toții atinși de o insuportabilă ușurătate a ființei.

Insuportabila ușurătate a ființei – Milan Kundera – Editura Humanitas, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *