Sala de bal

05/11/2018

Sala de balÎn ciuda revoluției umaniste inaugurată de Pinel, în secolul  al XVIII-lea, care a rupt lanțurile cu care erau legați pacienții în ospicii și a inaugurat un nou model de îngrijire pentru cei considerați nebuni, în ciuda progreselor clinice fundamentate mai ales de medicina germană a secolului XIX în ceea ce privește clasificarea semiologică a tulburărilor mentale, Psihiatria a cunoscut progrese semnificative, aliniindu-se măcar parțial standardelor de practică din celelalte specialități  (criterii de diagnostic unitare, respectiv mijloace terapeutice cu fundament științific solid) abia după anii 50 ai secolului al XX-lea.

Până la momentul revoluției farmacologice și până la apariția primelor manuale utilizate la scară largă internațional, Psihiatria a rămas o zona crepusculară a medicinii în care experiența, inspirația și intuiția practicianului au ținut loc și de inventare diagnostice și de abordări terapeutice eficiente. Desigur, într-un asemenea context, granița dintre experiment periculos, abuz și utilitate a internării cu posibilitate de recuperare s-a dovedit destul de fragilă (chiar și în anii 60, Psihiatria era încă percepută mai ales de către mișcările contraculturale drept un braț înarmat medicamentos al unei societăți intolerante, așa cum sugerează celebrul roman ecranizat ulterior, Zbor deasupra unui cuib de cuci).

Romanul lui Anna Hope, tradus în limba română la Editura Humanitas ne poartă, într-o călătorie memorabilă, tocmai în acele timpuri crepusculare psihiatrice, puțin cunoscute publicului larg, într-un decor și o narațiune originale. SALA DE BAL urmărește destinul a trei personaje reunite, prin natura circumstanțelor, în același loc, în primele decade ale secolului al XX-lea: fictivul ospiciu Sharston, un așezământ psihiatric care găzduișete nu mai puțin de 2000 de pacienți, un așezământ impresionant autosustenabil (pacienții practică agricultura, gătesc și se întrețin într-o manieră organizată, sub supravegherea paznicilor), cu condiții de cazare și întreținere remarcabile. Lipsiți de prea multe instrumente medicamentoase sau de strategii medicale directe de gestionare a patologiilor psihiatrice, medicii preferă să apeleze la diferite abordări psihoterapeutice: terapia ocupațională, terapia prin muzică. Spațiul este totuși bine supravegheat iar pacienții se împart în două categorii: cei puțin responsivi la stimuli care stau toată ziua pe niște scaune într-un salon (așa zișii cronici, probabil catatonici sau demenți) și cei capabili să muncească. Pentru cei din urmă, cel mai la îndemână mijloc (deși nu neapărat cel mai practic sau cel mai relevant) de motivare rămâne strategia recompensă-pedeapsă: pacienții cuminți, care muncesc și sunt ascultători sunt premiați, în vreme ce pacienții opoziționiști sau violenți sunt pedepsiți prin bătăi și izolare, iar cei care refuză să mănânce sunt hrăniți cu forța, cu ajutorul unui tub introdus pe gât. Premiul constă în privilegiul de a participa, periodic la o serată dansantă într-o hală imensă numită sala de bal, singurul loc în care bărbații și femeile internate au șansa de a se întâlni. Tocmai într-un asemenea context vor sta față în față și doi dintre protagoniști. Elsa este o fată tânără, originară dintr-o familie modestă, obișnuită de mică să lucreze în cele mai grele condiții, într-o familie împovărată de greutăți, timidă și frumoasă care are neșansa de a fi internată în ospiciu după un moment de impulsivitate violent. Ea îl va întâlni la Sharston pe John Mulligan, un bărbat chipeș, irlandez cu un istoric depresiv traumatic,cu un oarecare potențial de troublemaker,  un corespondent vag al protagonistului lui Ken Kessey din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Dat fiind faptul că sunt supravegheați  și că nu au altă șansă, în afara sălii de bal, să se întâlnească, Elsa și John își potențează din plin, cu imaginație atracția și experiența îndrăgostirii: micile momente dansante, scrisori strecurate (pe care Elsa nu știe să le citească și apelează la o colegă de salon mai educată, Clem Church) și mai apoi un plan de întâlnire romantic și îndrăzneț sunt expresiile prin care cei doi catalogați nebuni reușesc să își consume intimitatea și emoțiile amoroase. Ei ajung însă sub ochiul vigilent al celui mai interesant personaj din roman, Charles, un medic cu talent de violonist, constrâns de familie pe un drum profesional pe care nu și-l dorește și care e angajat într-o calitate dublă la Sharston: atât în ca  doctor, cât și ca muzician. Strivit de presiunea parentală, relativ indecis, nutrind încă ambiții, Charles devine preocupat de o problematică populară în Europa, cea a eugeniei. Avocații perspectivei eugeniste, prototipul nazismului de mai târziu,  susțin o perspectivă care  să amelioreze evoluția speciei prin politici care să limiteze capacitățile de reproducere ale celor considerați exemplare umane inferioare, inclusiv cei internați în spitale psihiatrice. În ciuda faptului că, inițial, Charles își propune să combată aceste viziuni, căutând să demonstreze caracterul autosustenabil al unui ospiciu și eficiența bolnavilor internați inclusiv pentru societate (o perspectivă de-a dreptul progresistă), două experiențe neplăcute pe care le trăiește și care îi vor atinge puncte sensibile legate de stima sa de sine dar și de identitatea sa sexuală (e interesant cum autoarea conservă un mister în jurul acestei chestiuni) îl vor transforma într-un susținător fără scrupule al eugeniei care își va proiecta propriile temeri inacceptabile legate de sine asupra celorlalți protagoniști. Acesta este mai ales momentul care scoate la suprafață dependența psihiatriei acelor timpuri de voințele personale și de ideologiile dominante ale secolului a căror principală țintă va fi tocmai cuplul care trăiește experiența amoroasă, Elsa și John.

Anna Hope propune o incursiune în lumea  ospiciilor de început de secol, introducând o perspectivă oarecum nuanțată. Pe de o parte, Sharston este un loc în care ecoul umanismului abordării pacienților psihiatrici își face loc (ospiciul nu este doar un depozitar parazitar social, un spațiu pur al recluziunii și pedepsei). Pe de altă parte, această abordare se dovedește fragilă și permeabilă la ideologiile timpului, din lipsa unor resorturi medicale mai redutabile și își dovedește vulnerabilitatea atunci când pozițiile cheie de autoritate sunt, la rândul lor fisurate de conflicte interioare. Este o poveste dramatică, în care inocenții devin victime dar în care și torționarii nu sunt iertați, măcar dintr-o perspectivă psihologică, de a deveni, la rândul lor victime ale patologiilor încă tabuizate și condamnate de corsetul moral victorian. Este o poveste care nu distribuie disproporționat vina, care nu demonizează potențialul barbar al psihiatriei, ci doar ne așază într-un context în care medici și pacienți deopotrivă au ajuns să se rătăcească în labirintul mental, fără să găsească salvarea ideală.

SALA DE BAL Anna HopeEditura Humanitas, 2018

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *