Ana Barton: „O carte e a mea doar cât o scriu. După ce-am publicat-o, îi dau drumu-n lume, e a cititorilor.”

28/11/2018

Începând din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna decembrie din 2018, scriitorul care își dezvăluie relația sa cu lectura și biblioteca personală este… ANA BARTON!

ana barton

Foto: Catalina Flaminzeanu

LIBRIS: Ai experimentat primele tentative literare încă din copilărie, dar ai debutat literar la 40 de ani, cu volumul Prospect de femeie, după o experiență publicistică longevivă. Debutul literar a fost rezultatul unui declic, al unei revelații sau a venit cât se poate de firesc, la timpul potrivit? De ce a fost acela momentul potrivit?

ANA BARTON: Știu și eu dac-a fost momentul potrivit? Să nu fi fost prea devreme. Cititorii să se pronunțe. 🙂 A fost un fel de săritură de dop ce ai numit tu declic. I-am cumpărat fetei mele un stilou, l-am încercat în librărie, mi-a plăcut mult, așa că mi-am luat și eu unul. Când am ajuns acasă, am luat agenda de pe frigider și-am scris în ea, tot vrând să văd cum scrie stiloul. M-am trezit că scrisesem o proză care avea să fie publicată peste patru ani în Prospect de femeie. Fiindcă primele mele două cărți au apărut în același an, dar au fost scrise în patru ani precedenți anului apariției. Așadar, probabil că se decantase cerneala-n călimară, altfel nu-mi pot explica faptul că de la poeziile din liceu până la prozele de după 35 de ani a fost o punte în care am citit literatură și-am făcut publicistică. Sau poate atât i-a luat cernelii mele să se coacă-n călimară. Nu știu, ăsta a fost timpul care mi-a trebuit mie și, dacă nu mi s-ar fi cerut să public prima carte, eu, cel mai probabil, n-aș fi avut inițiativa nici azi.

LIBRIS: Ai studiat Teologia, Literele, ai un master în Cultură și Civilizație Ebraică, ai lucrat patru ani la un doctorat în Psiholingvistică. Scrisul, pe de altă parte, e un hobby, o necesitate, un spațiu de refugiu sau întretaie natural aceste preocupări variate?

ANA BARTON: Scrisul meu are un creuzet-mozaic, făcut din toate cele despre care ai pomenit și din altele: arte plastice, teatru, film, dans, foarte mult dans, gimnastică și… umor cu găleata. Nu știu cum mai e să nu scriu, nu mai am de ani buni tipul ăla de existență în care să fiu și să nu scriu. Într-un fel, în capul și-n inima mea, am scris tot timpul. Apoi, cu stiloul, că sunt o împătimită a penițelor, și hăt, după alți ani, am descoperit tastatura. Scrisul e o necesitate pasionantă, e dragostea mea, cum să trăiesc fără dragoste? Cum, când de-o viață adulmec priviri, văd arome, gust mirosuri, metabolizez gesturi sau tentative de gesturi ori reculuri? Cum, când pe toate astea nu pot să mă abțin să nu le declin, să nu le conjug?

LIBRIS: Condeiul literar, inspirația literară au primit infuzia experiențelor publicistice și culturale pe care le-ai acumulat? E ceva relevant de valorificat în cristalizarea unui scriitor, altceva în afară de vocație?

ANA BARTON: E ceva care nu se valorifică în scris, în artă, în general? Durerea se sublimează, bucuria se sublimează, dar și toate emoțiile să le zicem intermediare. Niciodată nu ai cum să știi exact ce rămâne din ce respiri, nu ai cum ști cât rămâne, cum se transformă, ce ajunge în scris. Omul e într-o continuă mișcare, chiar când n-o percepe, și însăși mișcarea asta se reflectă în scrisul lui, fără ca el să-și dea seama.

LIBRIS: Ești o cititoare pasionată și ai semnat și multe cronici de carte. Cum coabitează spiritul unui critic literar sau al unui cititor experimentat (care are și resurse teoretice și tehnice de abordare a textului), să spunem, cu cel al scriitorului? Reușești să te detașezi de propriile creații, să îți privești propria proză cu ochi lucizi?

ANA BARTON: Știi, când ți-au crescut ochii de redactor și cei de… hai să nu zicem critic, e parcă prea mult, dar ochii de cunoscător într-ale textului, nu mai ai cum să nu vezi cu ei, chiar și atunci când, poate, n-ai vrea. Și te obișnuiești cu tine în ipostaza asta de om cu mai mulți ochi, te înveți cu tine, te accepți. Da, reușesc să mă detașez de propriile texte, iar asta m-a făcut multă vreme să cred că am un fel de boală, că nu sunt o mamă bună pentru ele. Mereu m-am gândit că, în mod normal, cărțile mele ar trebui să trăiască mult mai mult decât mine. O carte e a mea doar cât o scriu. După ce-am publicat-o, îi dau drumu-n lume, e a cititorilor. Fiecare om citește altă carte pentru că o citește cu ochii și cu inima lui, cu istoria lui, cu speranțele lui. De-aia e alta pentru fiecare. Cărțile mele sunt copiii mei, dar sunt copii liberi, independenți, se descurcă singuri în viață, nu trăiesc cu mă-sa până la adânci bătrâneți, plângându-se că e lumea rea și nu-i înțelege.

LIBRIS: Ai făcut, într-un alt interviu, următoarea afirmație: lumea scrisului meu e una vizuală, auditivă, intens mișcătoare, îi mai iese câte-o mână, câte-un picior, ca la femeile gravide prin ale căror pântece mai vedem un cot sau un genunchi de copil. Ești o visătoare? Își permit scriitorii contemporani să mai fie visători când au o viață cotidiană densă în priorități pragmatice, familiale, profesionale?

ANA BARTON: Sunt stări de agregare diferite, dar care comunică între ele, că de-aia te poate inspira o întâmplare petrecută pe stradă sau într-un supermarket. Dar sunt distincte. Pe de-o parte, funcționezi, ești eficient, gătești, dai cu aspiratorul, speli cu mopul, freci cu peria, alergi ca tot omul pentru ziua de azi și aia de mâine, pe de altă parte, în capul și-n sufletul tău torci permanent povestea, căreia îi faci loc în viața ta, că n-ai cum altfel, dacă nu-i faci, începe să-ți fie rău, deseori și fizic, pentru că povestea e ca omul: când și-a terminat travaliul, iese, nu-ți cere voie. Iese pentru că are viața ei și știe foarte bine cum să și-o urmeze.

ana barton

Foto: Ovidiu Moisin

LIBRIS: Alege, te rog, trei scriitori străini și trei scriitori români pe care îi îndrăgești.

ANA BARTON: Marquez, Borges, Sabato, Saramago, Yourcenar, Woolf, Ulițkaia. Caragiale, Arghezi, Papadat-Bengescu, Mazilescu, Iuga, Agopian, Blandiana. Știu, sunt șapte pentru fiecare răspuns, dar să știi că a fost greu să scriu doar șapte. 🙂

LIBRIS: Pe o piață de carte modestă, cu puțini cititori, mulți scriitori români se plâng de o lipsă de vizibilitate și promovare [aspecte care ar putea (pseudo)justifica, „obiectiv”, și lipsa de interes a publicului]. Pe de altă parte, tu ai ales să publici patru cărți la Editura Herg Benet, care a valorificat și a întărit un model solid de promovare (mai ales în online, printr-o rețea de scriitori), fără resurse exorbitante. Cum ai reușit să ajungi la public? Cum află lumea de Ana Barton și cum aleg oamenii să o citească? E meritul editurii, e meritul autoarei?

ANA BARTON: Da, patru la Herg Benet, una la Humanitas, apoi antologiile în care sunt, una la Humanitas, una la Curtea Veche, una la Adenium, plus cele două cărți-album – Colecția Costică Acsinte –, care sunt apărute la Editura Atelierele Albe. Meritele? E greu să stabilești la milimetru așa ceva. Sigur că editurile au felul lor de a promova cărțile: unul general, altele specifice. Eu spun când public o carte, deși mult mai mult vorbesc despre ce publică alți scriitori, dar zic și când nasc eu, e normal, e bucurie. Cititorii mă găsesc direct, în librării, răsfoind cărțile mele, în online, prin recomandările altor cititori, ne mai întâlnim la câte un eveniment cultural, la radio, la televizor, deși acolo sunt rar, nu țin să mă văd pe sticlă, la coadă la doctor sau la schimbarea permisului auto – știi că stai ore multe la cozile astea, mai întrebi de una, de alta, intri-n vorbă: tu ce faci, cu ce te ocupi?, chestii din astea omenești.

LIBRIS: Ai vreo obsesie, vreo temă recurentă pe care o urmărești în cărțile tale?

ANA BARTON: Da, delicatețea, fragilitatea și, dimpotrivă, indisolubilitatea legăturilor dintre oameni, dintre ei și spațiile în care trăiesc, alea interioare, dar și alea exterioare, dintre ei și lume, dintre lumile lor. Faptul că nu există alb și negru în relațiile dintre oameni, că nu poți să lipești perfect și nici să tai din rădăcină, nu cu voința, în niciun caz cu voința. Dovezi stau bucuria și durerea, care se manifestă când nu te-aștepți, în raport cu oameni despre care ori credeai că nu mai înseamnă nimic pentru tine, ori că înseamnă totul. E un fir de pânză de păianjen și noi toți suntem funambuli, chiar dacă nu ne dăm seama. Acordurile fine sunt, dacă vrei, specialitatea mea.

LIBRIS: Feedbackurile cititorilor din online sunt impresionante: proza ta e apreciată în atât de multe feluri: sinestezică, viscerală, împletitură de concret și abstract, ecouri de autoficțiune și realism magic etc. Este scrisul Anei Barton sofisticat, referențial? Spuneai la un moment dat că volumele tale sunt locuri de așezat cu inima. Dar ca să găsim acel loc e nevoie de o minte erudită și antrenată?

ANA BARTON: Am trecut acum trei săptămâni printr-un moment neașteptat și impresionant. La feedback mă refer, și nu a fost în online, ci ochi în ochi. O doamnă psihoterapeut a venit și m-a îmbrățișat, spunându-mi: „Când am momente de ezitare, mă duc la Jurământ de rătăcire, nu la cărțile de specialitate. E cartea în care mă găsesc pe mine ca om și ca profesionist.“ În astfel de clipe, simt că eu am rost, că scrisul meu înseamnă ceva pentru cineva. Altfel, ca să răspund celei de-a doua părți a întrebării, nu e nevoie ca cititorul să fie în vreun fel, să știe ceva anume, că nu dă examen de admitere în carte, tocmai asta mă caracterizează pe mine: nu-mi judec personajele, nu le cer nimic cititorilor, nu trebuie să îndeplinească nicio condiție. Sigur că sunt mai multe registre de lectură, însă fiecare cititor se oprește asupra acelui registru sau acelor registre în care se oglindește el. El, cu toată viața lui, el, cu tot ce reprezintă el, fie că știe, fie că nu. E nevoie, deci, doar de dorința de-a imersa în poveste și-a trăi acolo cu tot ce ești. Cititul e un act de mare intimitate, ca rugăciunea, ca erotismul: ești acolo cu totul. Iar apoi vezi că ai praf de poveste pe haine sau chiar pe piele, uneori și pe limbă. Tuturor ni se-ntâmplă așa când citim.

Ana Barton autorul lunii decembrie libris.ro

LIBRIS: Cel mai recent volum lansat se intitulează, enigmatic și anecdotic în același timp, Nemuritorii de rând. Ce este un nemuritor de rând?

ANA BARTON: Tu ești un nemuritor de rând, eu sunt o nemuritoare de rând, toți suntem nemuritori de rând. E o chestiune de perspectivă aici și e una care ne cam îmbrobodește. Preferăm să credem despre noi că suntem muritori, dar, paradoxal, asta nu ne face să trăim pletoric tot ce suntem, tot ce ni se-ntâmplă. Or, asta e ceva tare ciudat: dacă tot știi că e contract pe perioadă determinată, de ce nu te bucuri, frate? Poate dacă am trăi cu conștiința și cu simțirea nemuririi, n-am mai fi presați de timp și de derivatele lui de percepție și am accepta, pentru numele lui Dumnezeu și al omului, să învățăm să ne bucurăm și, în consecință, să bucurăm mai mult. Și mai sunt cele două personaje care călătoresc prin tot acest roman, ca niște legături de frumusețe omenesc de neomenească, Urim și Tumim, nemuritori sadea, însoțitori și veșnici râzători.

LIBRIS: Ce carte ai dărui unui cititor de Crăciun, un fel de must-read recomandat de Ana Barton?

ANA BARTON: Un veac de singurătate, minunatul, înnebunitorul, îndrăgostitorul, deconstruitorul și reconstruitorul roman al lui Marquez. Dar vezi că aici iar mă provoci și riști să fac o listă cât Ramayana și Mahabharata la un loc. 🙂

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *