Bogdan Suceavă: „Cred că literatura vie e spațiul unde se produc idei noi, care își întâlnesc publicul.”

18/02/2019

Bogdan Suceavă (n. 27 septembrie 1969, Curtea de Argeș) este nu doar prozator, publicist, eseist (tradus în mai multe limbi şi premiat, atât la noi în ţară, cât şi peste hotare), ci și un reputat matematician, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, orașul Fullerton, SUA. A studiat matematica la Universitatea din București și la Michigan State University, unde și-a și dat doctoratul în matematică în 2002. A publicat peste zece volume, printre cele mai cunoscute fiind „Imperiul generalilor târzii şi alte istorii” (2002, 2003), „Venea din timpul diez” (2004, 2010, 2014), „Miruna, o poveste” (2007, 2008, 2017), „Vincent nemuritorul” (2008), „Noaptea când cineva a murit pentru tine” (2010) sau „Republica” (2016). Cel mai recent volum al său este „Avalon. Secretele emigranților fericiți” (Editura Polirom, 2018). Despre această carte, dar și despre sine, Bogdan Suceavă a acceptat cu generozitate să purtăm, pentru libris.ro, acest dialog.

bogdan suceava

Laurențiu-Ciprian Tudor: Bogdan Suceavă, acest interviu pe care ți-l propun, este, pentru mine, unul marcat de o serie de coincidențe pe care le-am constatat de când ne-am cunoscut. Ei bine, în afara aceleași zile de naștere (deși tu ești mai mare cu 10 ani), mai sunt și altele, despre care aș vrea să vorbim, evident fără să uităm cel mai recent volum al tău („Avalon. Secretele emigranților fericiți”, Polirom, 2018) cu care ai fost, la începutul acestui an, și la Brașov. Deci…de ce iubești așa de mult Târgoviștea? Asta este o altă coincidență care ne apropie, tatăl meu fiind târgoviștean. Astfel, și eu am cunoscut destul de devreme orașul și m-au încântat aerul voievodal, Turnul Chindiei, Curtea veche, bisericile, casele boierești, mănăstirile Dealu și Viforâta ș.a.m.d.. Care este pentru tine harta mentală a Târgoviștei?

Bogdan Suceavă: Nu mă așteptam la întrebarea asta, dar îmi face plăcere! Credeam că începem povestind despre literatură, dar tu vrei să povestesc despre mine, deși eu nu cred că detaliile personale sunt interesante. Cred că ideile noastre cele mai frumoase contează, dar poate că povestea ne duce și la ele. Am ajuns la Târgoviște la începutul clasei a VI-a, în 1982, după ce dosarul tatălui meu a fost reabilitat, după o culpă care depindea de absurdul epocii, și am locuit acolo cinci ani, până la finele clasei a X-a. Am prins în Târgoviște niște ani extraordinari. A fost, întâi de toate, un profesor de matematică elementară care m-a îndemnat în clasa a VII-a să lucrez probleme din culegerea clasică a lui Țițeica, experiență care avea să se dovedească peste timp importantă, până la urmă am devenit geometru. Se numea Constantin Scripcaru. Am avut parte tot la gimnaziu de un profesor de română care m-a îndemnat să citesc Hemingway, Rebreanu, Marin Preda, și mi-a dezvoltat un gust aparte pentru literatura realistă. Se numea Ion Ene. Am avut parte de o profesoară de română excepțională la Ienăchiță Văcărescu, Brândușa Ștefan, care ne-a ghidat lecturile cu o competență mult peste nivelul liceului. La finele clasei a IX-a citisem aproape complet autori români precum Zaharia Stancu sau Marin Preda și aveam o bună imagine a literaturii române din prima parte a secolului XX. Citisem aproape complet poezia lui Lucian Blaga, precum și „Hronicul și cântecul vârstelor”. Se făcea treabă la clasă în Târgoviște. Dar marea comoară au fost prietenii cu care am rămas aproape și cu care păstrez legătura de atunci. Harta Târgoviștei e pentru mine una a prieteniilor, relații profunde, de o soliditate verificată în timp. Mă gândesc la Manuela Zarcu, care vine la toate lansările bucureștene și izbutește să mă liniștească prin simpla ei prezență. De prin clasa a VII-a povestim despre tot și despre toate. Sunt prietenii rare și prețioase, pe care le apreciez foarte mult. Apoi, dacă vorbim de prietenii minunate, mai e Cristina Dincă, cu care se întâmplă să comunic uneori telepatic. Vara trecută am avut revederea de 30 de ani de la finele liceului, și tare mult m-am bucurat că teoria se verifică. Un respect aparte îmi impune Dan Ilie, care a avut un talent extraordinar la matematică, a urmat Facultatea de Matematică la București, ar fi putut urma o carieră universitară ca și a mea, dacă ar fi dorit asta, dar care ulterior a urmat teologia, teologia după matematică, iar azi e preot în apropiere de Târgoviște. Cea mai generoasă inimă pe care o cunosc e a Mihaelei Marin, cu care o vreme pierdusem legătura, cât ea a făcut facultatea la Iași. Ne regăsim mereu cu plăcere. Deloc în cele din urmă, o prietenie aparte am pentru Daniela Voicu, care îmi urmărește cu un sincer interes cărțile și îmi spune ce crede. Altă prezență miraculoasă în viața mea. Am o legătură specială cu fiecare dintre acești prieteni vechi și amintirea celor cinci ani din Târgoviște e prețioasă pentru mine.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Imediat după Brașov ai avut lansare la Târgoviște. Cum a fost? Cum te-au primit? Ce diferențe ai observat în ce privește receptarea romanului tău în Ardeal în comparație cu Valahia?

Bogdan Suceavă: Mă nemulțumește cumva faptul că nu există mai multe evenimente culturale în Târgoviște, pentru că orașul pe care-l cunosc eu are un potențial cultural ridicat, cred că se pot face lucruri inteligente acolo. Lansarea a fost superbă, a avut formatul unui interviu cu Tiberiu Niță, o discuție liberă despre carte, care apoi a cuprins în joc și pe cei care ne-au onorat cu prezența lor în seara aceea. Am citit puțin, un scurt pasaj. Am discutat despre școală, despre ideea de școală. Dar acesta nu a fost primul eveniment cultural pe care l-am făcut la Târgoviște: în mai 2018 am prezentat acolo o conferință special scrisă pentru Târgoviște. Evenimentul a avut loc într-o sală de conferințe superbă, care aparține Universității locale. Cât despre lansarea de la Librăria Fragilistic, am luat în serios momentul, cu același profesionalism întru literatură cu care am făcut-o la Iași sau la Londra, la New York sau la Cluj. Chiar dacă în librărie erau de față prietenii mei de-o viață, sau tocmai pentru asta. Nu am simțit că există diferențe de percepție între Ardeal și Valahia. Cine crede că există diferențe la nivel cultural se înșală.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În culisele dialogului nostru (pe facebook) am mai aflat de la tine o informație foarte tare…chiar ești nepotul Elisabetei Rizea? Explică-mi, te rog, rudenia asta.

Bogdan Suceavă: Mama Elisabetei Rizea și mama bunicii mele, Veronica Banu, erau surori. Deci, bunica mea din partea mamei, Veronica Banu, a fost verișoară primară cu Elisabeta Rizea. Amândouă erau din Domnești, amândouă s-au măritat în Nucșoara în anii treizeci. Se știau de copile, au rămas în relații foarte apropiate toată viața. Mai mult de atât, tatăl meu e născut în Domnești, iar Elisabeta Rizea o știa pe mama tatălui meu din anii treizeci. Lumea e mică.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ai cunoscut-o pe acestă femeie cu muntele ei de demnitate? Cum era?

Bogdan Suceavă: Am cunoscut-o pe Elisabeta Rizea când aveam 5 ani, la înmormântarea bunicului meu. Sau, cel puțin, aceasta e amintirea pe care o am, pentru că ziua aceea a fost destul de șocantă pentru mine. Am văzut-o îmbrățișând-o pe bunica. Îmi aduc aminte foarte bine cum o vizita pe bunica și cum stăteau de vorbă mult timp. Eu aveam 9 sau 10 ani și mă jucam în aceeași încăpere în care bunica și Elisabeta Rizea stăteau de vorbă. Discutau despre ale lor, despre oameni pe care îi cunoșteau și, poți să mă pici cu ceară, nu-mi amintesc nimic din acele conversații. Că unchiul Moise cosește iarba la 90 de ani? E singura frază pe care mi se pare că mi-o amintesc. Când a avut loc conversația aceea? Nu mai știu. Era nuanța aceea de confesiune între ele, și în același timp de dezbatere, se contraziceau, foarte cald, prietenește. Mi se părea că nu sunt totdeauna de acord, bunica îi spunea că nu e așa, iar Elisabeta Rizea îi răspundea pe loc, era un dialog rapid în care amintirile de altădată se amestecau în realitatea prezentă. Odată, când Elisabeta Rizea a venit la bunica, a găsit-o cu războiul de țesut întins în mijlocul încăperii și au început să discute despre modelele de prosoape pe care bunica le țesea. Elisabeta Rizea a avut niște sugestii, iar bunica i-a răspuns „eu fac așa”; era felul ei diplomatic de a spune „nu, nu e ca tine, e ca mine”. Erau foarte aproape. Atunci când Elisabeta Rizea s-a întors prima oară de la pușcărie, în 1956, bunica a realizat imediat că s-a întors profund traumatizată. Elisabeta Rizea nu mai putea dormi noaptea, avea coșmaruri, era în stare de șoc. Ca să o liniștească, bunica i-a cerut mamei mele, care atunci era adolescentă, să doarmă cu Elisabeta Rizea vreme de câteva săptămâni. Mama își aduce aminte și azi cum Elisabeta Rizea se trezea noaptea și cum trebuia liniștită. Elisabeta Rizea își amintea că mama mea era foarte frumoasă și avea părul lung, împletit în coadă. Mi-a spus de mai multe ori cât de frumoasă era mama pe atunci. Bunica știuse ce face, încerca să o liniștească aducând o oază de normalitate după momentele grele prin care trecuse Elisabeta Rizea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În ce fel te-a influențat aflarea, asumarea acestui lucru? E legat de faptul că ești un om care nu înghite nedreptățile, o personalitate cu o pregnantă justițiaritate (asta este o altă coincidență, eu de pildă am adesea ceea ce psihologii numesc conduită de risc; spun, aproape mereu, ce gândesc ș.a.m.d.)?

Bogdan Suceavă: Tu te gândești la Elisabeta Rizea ca la o personalitate publică, cineva care a povestit torturile cumplite la care a fost supusă și care nu a cedat. Numai pentru asta și ar merita o statuie în fiecare oraș al României, pentru că românii au nevoie de imaginea cuiva care nu a făcut compromisuri, care nu și-a vândut fratele pentru a scăpa. Acesta e marele merit al modelului moral reprezentat de Elisabeta Rizea. Eu mă gândesc la ea cu totul altfel, ca la un membru drag al familiei. Pentru mine ea e cineva foarte drag care mi-a dat o misiune. În vara lui 1997, când a fost în București pentru a se opera la genunchi, pentru că nenorociții aceia i-au distrus articulațiile în timpul torturii din perioada interogatoriilor, am avut o perioadă de timp când ne vedeam zilnic. Odată mi-a zis așa: „e bine că a ajuns și cineva dintre ai noștri în America! Spune-le, mamă cum e pe la noi.” Apoi a adăugat: „Spune-le și cât i-am așteptat și ei nu au venit.” Nu mi-a trebuit alt îndemn. De câte ori sunt invitat la câte un eveniment literar departe de România, pentru a discuta câte ceva ce ține de literatura română, mă gândesc că Elisabeta Rizea mi-a spus să povestesc. Mi-o aduc aminte cum ședea pe marginea patului, în spital, la Foișorul de Foc, și cum mi-a zis: „spune-le cum e pe la noi!” Din pricina asta nu am emoții atunci când urc pe o scenă sau când am de vorbit în fața unui amfiteatru plin. Am o treabă de dus până la capăt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Povestea asta cu Elisabeta Rizea ne leagă de „Miruna”, o altă coincidență…amândoi am copilărit în „aria culturală musceleană” cum numesc etnografii minunata zonă a Subcarpaților, care cuprinde, în principal, județele Argeș și Dâmbovița. Chiar ai avut o copilărie așa de frumoasă, la limita basmului? Nu ți-e dor să calci, din nou, dealurile acelea înverzite și pline de pomi? Cioran, de pildă, a nostalgiat toată viața după Coasta Boacii.

Bogdan Suceavă: În fiecare noapte visez dealurile de la Nucșoara. Cred că ceva din dorul de locurile acelea a trecut și în textul „Mirunei”, atins de toate nuanțele nostalgiei. Am lucrat pe text mult în vara lui 2002, când mă aflam în plin deșert, în Arizona, apoi am lucrat din nou pe el în vara lui 2003, apoi am revenit în perioada 2006-2007, textul mă obseda. Da, mi-e dor. Numai că, vezi tu, oamenii minunați pe care i-am cunoscut în copilăria mea s-au mutat toți în cimitirul satului. Acum două veri am mers cu paisprezece buchete de flori la cimitir. Și sunt multe case goale acolo. Nu mai e la fel. Îți dai seama de asta în seara de Ajun, când prin sat nu mai curg cetele de colindători. Eu am prins vremurile când satul era un ocean de colinde, legende și cântări.

bogdan suceava - avalon

Laurențiu-Ciprian Tudor: Te invit să trecem la roman, la „Avalon. Secretele emigranților fericiți”. Care este miza lui? Care este intenția cu care autorul a scris acestă carte?

Bogdan Suceavă: Datoria față de cei tineri din România! Așa cum te știu eu, citind atent, tu sigur ai văzut dedicația de pe prima pagină, unde scrie astfel: Celor ce au plecat. Celor ce se gândesc să plece. Celor ce vor pleca. Am vrut să ofer informație, să ajut printr-un punct de vedere bine familiarizat cu sistemul academic nord-american. Am surprins chiar și pe cunoscătorii sistemul academic american cu informații pe care puțini le-au adus în discuție. Eu cred că un student român care va citi romanul acesta va ști de acum la ce să se aștepte dacă are în plan să urmeze un doctorat în SUA. Și ceea ce spun acolo e valabil nu doar despre matematică, tensiunea descrisă în roman se aplică și altor specialități. Sper să nu supăr pe nimeni dacă sugerez că experiența de a face un doctorat în România nu are prea multe în comun cu experiența de a face unul în America de Nord. Treburile sunt profund diferite și am avut de descris cum.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu (am discutat cu mult înainte să îi mărturisești lui Liviu Antonesei) că nici tema acestui roman nu este aleasă întâmplător, că tu urmărești un program literar, că ai în minte o megaconstrucție, lucru foarte rar, azi, printre scriitori (sunt sigur că aici faptul că ești matematician, deci geometru, te ajută foarte mult). Te rog să îmi spui unde se așează acest roman în edificiul pe care îl ai în vedere și ce alte teme se vor mai adăuga.

Bogdan Suceavă: Uite, am ajuns la ce mă interesa să povestesc pentru Libris. Tu știi bine asta pentru că noi am discutat și acum patru ani, și acum doi ani, despre ideea asta, și m-a bucurat mult când am văzut că te interesează. În urmă cu aproape două decenii am avut imaginea unui program literar, foarte ambițios și amplu, ceva care să întreacă tot ceea ce s-a făcut până acum în literele românești. Nu e ceva dictat de orgoliu, ci de necesitate: cred că așa trebuie trăită literatura. Literatura e o unealtă de cercetare, e vasul în care trebuie să se întrupeze o viziune. Mi-am propus o cronică a unei întregi culturi, mai precis a culturii române, descrisă prin punctele ei de schimbare. Poate că încă îmi răsună în minte rafalele de armă din decembrie 1989, poate mă deranjează prea mult ce se întâmplă cu România în ultimii ani, dar am simțit nevoia să scriu exact despre asta. E o construcție solitară. Nu scriu despre mine, nici atunci când aparent eroul din roman scrie „eu”, ci scriu despre lumea românească. Unde vine „Avalon” în această construcție? Ce poate fi mai dramatic și mai amplu la nivel personal decât o trecere a Atlanticului, mai cu seamă când plănuiai să revii? Te asigur că experiența aceasta are suficientă substanță cât să poți scrie o carte pe baza ei. Și de-aș fi fost singurul care ar fi ales acest drum putea fi un subiect de interes, dar sunt cinci milioane de români care au plecat din România în ultimele decenii, ceea ce face tema demografic importantă, iar reflecțiile din acest roman ating un caracter de oarecare generalitate. Astfel, tema exilului capătă o mai amplă semnificație. Cât despre programul literar amintit, ideea unei asemenea construcții supra-romanești mi s-a părut necesară pentru a contrapune o altă viziune înțelegerii marxiste asupra modelului istoric prin care se dezvoltă societățile. Lumea poate fi privită și altfel. În viziunea marxistă, momentele de schimbare sunt cele în care relațiile de producție se ajustează salturilor calitative ale mijloacelor de producție. Schema respectivă mi s-a părut mereu nu tocmai exactă și profund discutabilă. Între altele, dacă acea schemă ar fi fost adevărată, atunci experimentul istoric din perioada 1917-1989 oare ce va fi fost? Hrușciov zicea că istoria e de partea comuniștilor și că ei vor îngropa Vestul, dar n-a fost tocmai așa. În ceea ce ne privește, nu punem accentul pe aspectul istoric, ci pe cel literar, deși viziunea aceasta ne obligă să avem și o perspectivă istorică. Din punct de vedere literar mi s-a părut mult mai interesant să trasez punctele de schimbare ale culturii române, în funcție de cele mai dramatice momente când transformarea devine vizibilă, când destinele celor implicați sunt afectate major. Sigur, am fost martor la câteva scene importante ale istoriei recente (numai dacă socotim mineriadele), deși cine oare și-ar fi dorit să asiste la acele episoade? Din acest proiect literar amplu, am tratat în romane până acum (și menționez temele în ordinea istorică naturală, nu în ordinea apariției cărților): 1. momentul apariției gândirii politice de tip modern (în romanul „Republica“, care reprezintă și o arheologie a originilor operei lui I.L. Caragiale); 2. momentul dispariției culturii tradiționale (în „Miruna, o poveste“); 3. momentul revoluției din 1989 (în „Noaptea când cineva a murit pentru tine“, romanul care mi-a fost cel mai greu de scris, din pricina tragediei istorisite); 4. perioada tranziției (în „Venea din timpul diez“, care e o comedie a chipurilor schimbătoare românești); 5. descrierea procesului amplu produs de valul de emigrație actual (în „Avalon. Secretele emigranților fericiți“, unde miza centrală e descrierea procesului psihologic al celui ce trece Atlanticul, un proces diferit de ceea ce se petrece atunci când mutarea are loc undeva în Europa); 6. momentul proiectat în viitor, în 2036, când ființa umană va putea trăi pe suport electronic (în romanul „Vincent nemuritorul”). Toate aceste teme pun în evidență transformări ireversibile, caracterizate literar. Astfel, temele asupra cărora m-am oprit nu sunt alese la întâmplare, ci reprezintă un punct pe care eu l-am considerat substanțial pentru evoluția culturii noastre, așa cum Stefan Zweig a scris despre „Momentele astrale“ din istoria omenirii, iar J.G. Farrell a scris trilogia imperiului, trasând evoluția ideii imperiale în spațiul cultural britanic. Mi-am dorit o construcție de mare amplitudine, cu o viziune istorică personală, și de acum deja se vede arhitectura întregului.

Laurențiu-Ciprian Tudor: De ce ai ales să faci, în titlu, referire la Avalon, legendara insulă, unde se spune că a fost făurită sabia regelui Arthur, Excalibur, și unde acesta a fost dus să îi fie vindecate rănile (după ultima sa luptă) de către Morgan Le Fay, zeița galeză (și zeiță a mării!) și cele opt surori ale ei. E vorba de luptă și de vindecare? De faptul că, loial unui anume ideal cavaleresc, ai ales să pleci ca să nu-l diluezi, să nu-l negociezi? E vorba de faptul că matematica și scrisul sunt sabia ta cu puteri magice?

Bogdan Suceavă: Metafora e astfel. Miticul Avalon era un loc unde regele Arthur s-a vindecat foarte repede, grație proprietăților magice ale locului. Tot astfel, și viața de campus nord-american, în binecuvântata ei izolare, te ajută să te vindeci, scoțându-te din destinul tău cel vechi. Oricât de dureros ar fi, e o izolare care vindecă, atunci când ești atras cu totul în substanța unui program academic care te poartă până la un nivel de concentrare maxim. Eu veneam foarte rănit după ceea ce se petrecuse în București, unde pentru mine prima parte a anilor nouăzeci au fost coșmar curat. Eram și tânăr, nu prea știam cum merg lucrurile, văzusem foarte mulți ticăloși, dar nu destul de mulți (între timp situația s-a remediat, acum cred că am văzut destui, de ambele părți ale Atlanticului). Viața de campus din East Lansing, unde se află Michigan State University, a fost profund benefică pentru mine și a reprezentat o vindecare, la fel ca miticul Avalon. Aceasta e metafora din titlu. E un fel de a spune indirect că dacă aș fi rămas la București atmosfera otrăvită m-ar fi distrus.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe scurt, și făcând referire la un poem arghezian („De-abia plecaseşi”, cântat foarte fain de Tudor Gheorghe)…„De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

Bogdan Suceavă: Mă provoci frumos, dar, vezi tu, despre asta e cartea!… Am răspuns în mare detaliu în roman, și tu știi asta! Nici un cuvânt în plus nu voi mai rosti despre asta. Am fost întrebat în multe interviuri „de ce”, și până la urmă toate aceste întrebări au condus la scrierea acestui roman. De acum, acest roman e răspunsul. Te rog să-l privești ca pe un act de dragoste. Chiar dacă e expresia unei despărțiri de România, e totuși un act de dragoste față de lumea românească, și față de cei care cresc astăzi în România. Mai aveam o datorie: față de ei.

bogdan suceava

Laurențiu-Ciprian Tudor: Bogdan, ai mai pus în titlu „Secretele emigranților fericiți”. E evident că cei fericiți sunt cei care au răzbătut cu încăpățânare, care ar fi, însă, secretele celor care nu au reușit asta, care nu au avut noroc, cei nefericiți?

Bogdan Suceavă: Dar tu ai luat în serios gluma că ar exista emigranți fericiți? Frate, nu e chiar așa! Acolo e inclusă o nuanță ironică implicită. Emigranții fericiți sunt cei care au trecut prin sute de încercări grele și la sfârșit au supraviețuit după regulile făcute de ei. Cei care pierd bătălia sunt fie cei care nu se integrează deloc, fie cei care ajung să facă munci pe care nu le doreau. Experiența mea a fost norocoasă în multe feluri, în primul rând pentru că nu mi-am schimbat meseria. Am ales la 13 ani să urmez o utopie (matematica!), și la aproape 50 de ani sunt tot pe teritoriul moștenirii lui Gh. Țițeica, și mai și predau multor studenți aceleași visuri. Fericirea înseamnă să-ți materializezi visul. Nu cred că aș fi putut face asta la București, s-a putut la 10.000 de km distanță. Am tot dreptul să mă întreb de ce a fost să fie așa.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Unde așezi romanul tău în literatura exilului? În ce vecinătăți?

Bogdan Suceavă: Pentru acest proiect nu am avut în minte nici un model. Nu cunosc nici un roman de acest fel. Poate cei care au citit mai mult decât mine vor găsi un roman al exilului scris de cineva venit din mediul academic care, în același timp, să propună și o asemenea viziune personală a matematicii trăite.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Îmi spuneai că ești „ultimul doctorand al lui Bang-Yen Chen”. Ce înseamnă cu adevărat asta? De ce este acest lucru important?

Bogdan Suceavă: Să punem lucrurile în perspectivă istorică. În 1956, John Forbes Nash Jr. a demonstrat teorema de scufundare a varietăților diferențiabile într-un spațiu euclidian de dimensiune suficient de mare. A fost un rezultat de mare importanță, care, din pricina dificultății sale, s-a lăsat așteptat vreme de decenii. John Nash e matematicianul bine-cunoscut publicului larg grației peliculei „A Beautiful Mind”, dar pentru geometri el e important pentru acea teoremă. Imediat după aceea cercetările multor geometri au folosit această idee importantă pentru a adânci înțelegerea ideii de spațiu. Abia în 1973 a apărut prima monografie care descrie categorii de subspații, așa cum ele se organizau în lumina consecințelor teoremei lui Nash. Această primă monografie a fost scrisă de Bang-Yen Chen, se numește „Geometria subvarietăților”, a apărut inițial la World Scientific, iar în vara lui 2019 va ieși în seria populară de la Dover Books în ediție nouă (ceea ce înseamnă că mi-am scris teza sub îndrumarea unui clasic în viață). Ei bine, moștenirea lui Bang-Yen Chen e foarte importantă și foarte profundă, un pas important în dezvoltarea geometriei diferențiale la nivel mondial. Bang-Yen Chen a scris peste patru sute de lucrări și are un număr uriaș de citări. Dintre toți românii care l-au citit și citat (nu sunt puțini), eu am fost singurul care a mers la East Lansing, de a trece prin filtrul academic de acolo, care nu era trivial deloc, și de a lucra cu el, venind astfel prin întregul sistem universitar de la Michigan State. În toamna lui 2018, atunci când Bang-Yen Chen a împlinit 75 de ani, am organizat în onoarea lui o Sesiune Specială la o conferință a American Mathematical Society, de pe urma căreia va exista un volum. E doar unul dintre ultimele feluri prin care onorez această importantă moștenire, cu o evoluție semnificativă în istoria ideilor. Am contribuit cât am putut la aceste proiecte. Mi se pare foarte important să onorezi o asemenea moștenire de aur cu manifestări academice de cuvenită amplitudine. Și ceea ce am spus aici e doar o mică parte din ceea ce fac pentru a păstra vie această moștenire de preț. Romanul „Avalon. Secretele emigranților fericiți” e mult inspirat din experiența mea de a lucra sub îndrumarea lui Bang-Yen Chen. Influența lui asupra mea s-a extins la multe niveluri, atât în matematică, în etică, precum și în felul cum scriu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ai depus jurământul ca cetățean american în martie 2011, acum aproape 8 ani. Cât de american te simți și cât de român ai rămas? De ce nu ai ales să fii scriitor de limbă engleză (e, totuși, cea mai mare piață de carte)?

Bogdan Suceavă: E o întrebare foarte complexă, și care nu admite un răspuns simplu. În sala de curs sunt american, prin stilul de adresare, de comunicare, prin structura intervențiilor, prin ritmul prezentării. În textele literare sunt român. În felul cum scriu matematică sunt american. Atunci când scriu eseuri de istoria științelor sunt european. Când călătoresc prin lume și văd locuri pe care doream să le vizitez pe vremea când nu credeam că voi pleca vreodată din România, cred că redevin copil, și atunci probabil sunt din nou român. E vorba de ochii cu care privești lumea, de o atitudine culturală care nu e lipsită de complexitate. A trecut California în mine, mult, foarte mult, și ar fi imposibil să fie altfel: California m-a adoptat. Oamenii de aici mi-au dat un loc de muncă, m-au evaluat corect, fără ticăloșiile politice care la București mi-au amărât niște ani buni (sunt singurul care vorbește despre asta? – Nu cred). Am ajuns profesor universitar la 41 de ani, am predat ce cursuri am dorit, am legat câteva prietenii profunde cu oameni care s-au născut și au crescut aici. Deci, ce sunt eu? Identitatea noastră depinde de experiențele noastre, de felul cum suntem primiți, de felul cum ne este îmbrățișată munca. Dacă fac o listă cu toate momentele din România când ceea ce am făcut eu nu a fost suficient de bun (păreri emise uneori de oameni care nu au avut ocazia să ne impresioneze intelectual cu ceva), și dacă ne uităm la momentele corespunzătoare când pentru ceva similar am fost recunoscut în America, căpătăm o perspectivă surprinzătoare: românii au o capacitate remarcabilă să-și tragă șuturi unii altora până se alungă din țară. Despre scris în limba engleză: dacă ai sta de vorbă cu oameni care scriu literatură în engleză, autori care scriu foarte bine, și care se bat pentru supraviețuire pe piața asta, ai vedea că limba nu e totul. Cred că mai importante sunt bătăliile interioare și capacitatea ta de a-ți transmite emoțiile și tensiunile, de a trezi interesul pentru temele pe care literatura ta le abordează.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Te rog să trecem la literatură. Peisajul ei este, în România, destul de fragmentar. Pe de o parte ai o uniune de creație destul de îmbătrânită și o opoziție reformistă, ai facultățile de litere cu un duh în general optzecist, iar, pe altă parte, ai facebook-ul și topurile de vânzări care impun adesea autori facili și dubitabili. Cum să te mai orientezi în acestă aglomerație de grupuri și grupuscule? Cum să mai speri să atingi, ca cititor, Avalon-ul? Apoi, cum se văd toate astea din America?

Bogdan Suceavă: Nu știu dacă te uiți unde trebuie. Cred că tu nu mă întrebi despre literatură, ci despre lumea literară, care e un cu totul alt lucru. Există altceva, viu și adevărat, suflul literaturii vii, scrise în zilele noastre, o literatură care e adusă de edituri de vârf înaintea unui public care urmărește ce se întâmplă. Sunt încântat că Editura Humanitas are o colecție nouă de literatură română contemporană, o asemenea concurență nu poate fi decât benefică. Aștept cu multă speranță să văd răspunsul Editurii Nemira, de care mă leagă o mare simpatie; știi probabil că am fost promovat prima dată pe scena literară în 1993, grație unui premiu al Nemirei dedicat prozei scurte. Chiar dacă Valentin Nicolau nu mai e printre noi, aștept cu multă speranță să văd cum va continua Nemira. În ceea ce mă privește, îmi voi aduce toate cărțile în programul Editurii Polirom și voi continua să călătoresc prin România povestind despre aceste lucrări. Voi participa la toate manifestările internaționale la care sunt invitat pentru a vorbi despre literatura română (până acum mi-am prezentat literatura la Londra, Praga, Plzen, New York, Los Angeles, San Diego, Dallas, Torino, Budapesta, Ljubljana, Paris, Seattle, Chicago, Detroit, între altele). Cred că literatura vie e spațiul unde se produc idei noi, care își întâlnesc publicul. Știu cum e să ți se epuizeze un tiraj și știu cum să-mi prezint literatura. Nu mă interesează asociațiile de creație și nu consider că cineva are vreo autoritate asupra a ceea ce scriu. Nu cred că publicul e interesat de aceste lucruri. Publicul probabil nu mai urmărește demult scandalurile din mediul literar, dacă a făcut-o vreodată, și cred că cel mai sănătos e așa. Oamenii sunt interesați să citească o carte bună, utilă fiecăruia, iară nu să urmărească excesele vreunui autor cu un ego exagerat. Literatura e mai importantă decât pasiunile noastre pasagere. Spune-le asta celor care exclud scriitori din diverse asociații, sau celor care se asigură că cei care nu sunt de acord cu ei au pensiile tăiate.

bogdan suceava

Laurențiu-Ciprian Tudor: Una dintre marile probleme ale literaturii române de azi mi-a fost comunicată de scriitorul brașovean Ovidiu Moceanu (i-am luat de curând un interviu). „Literatura noastră de azi – mi-a spus domnia-sa – nu mai crede în marile idealuri care au creat cele mai importante etape ale literaturii române.”. Sunt de acord cu el și văd aceste idealuri și la tine (nu degeaba, cred eu, ai trimis, prin titlu, la regele Arthur). Nu este acest cotidianism, acest psihologism, acești nervi ai literaturii de azi o mare scădere, o fundătură?

Bogdan Suceavă: Ba da. Fiecare alege pentru el.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Bogdan, cum îți apare România pe care o vezi doar din an în an? Mai avem până ieșim din nebunia descrisă de tine în „Venea din timpul diez”? Așa, pe facebook, pari destul de la curent cu ce se întâmplă.

Bogdan Suceavă: Doar din an în an văd România? Anul trecut am venit în România de patru ori, călătoresc foarte des, noi ne-am întâlnit la Brașov la o serie de lansări, iar cu echipa de la Libris m-am întâlnit la Târgul Internațional de Carte de la Torino. Până anul trecut am susținut în “Evenimentul zilei” o rubrică săptămânală care a enervat suficient de multă lume cât să afirm că a realizat impact. Așadar, m-am străduit cât de mult pot să păstrez legătura cu România. Atunci când nu am mai scris în presă, am făcut-o pentru a-mi dedica timpul cărților. În ultimii patru ani am avut în fiecare an câte o carte nouă în România. Nu știu câți dintre scriitorii care lucrează azi au păstrat acest ritm.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Te invit pe următorul cerc: cum apreciezi oboseala Europei? Bătrânul continent, pe de o parte, este asediat de islamismul radical, iar, pe de altă parte, suferă de premisele unei implozii: secularizare, neomarxism ș.a.m.d.. Cum și-ar putea recupera Europa idealurile și vigoarea?

Bogdan Suceavă: Nu gândesc așa. Eu văd lucrurile la scală mai mică: eu vreau să-mi fac treaba bine. Nu pot să răspund despre fenomene a căror evoluție nu se află sub puterea mea. Dă-mi voie să vorbesc despre ograda mea, așa mică și neimportantă cum este, și te rog să vezi în răspunsul acesta un act de umilință, iară nu o laudă. Ceea ce propun eu, prin aceste cărți, despre al căror program literar m-ai întrebat mai sus, e un model cultural care ține de substanța tradițiilor europene. Am produs aici o construcție care trasează un continuum de informație de la matematica de cercetare și până la teritoriul tradițional al literaturii. La un capăt al efortului meu, am scris lucrări de cercetare care au apărut în reviste de specialitate. La celălalt capăt, am scris romane care sunt literatură pură. Din punctul meu de vedere, am servit un model cultural european, și am încercat, după slabele mele puteri, să nu iasă rău ce am făcut. Nu gândesc universul cu globul pământesc în mână, ci încerc să fac bine la mine în ogradă. Întreabă-mă despre lucrarea mea, nu despre vreo potențială apocalipsă.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Dar America cum stă? Mai bine sau mai rău decât atunci când ai ajuns tu acolo? Ești pro sau anti-Trump?

Bogdan Suceavă: Îmi dai voie să-ți răspund cu versurile din 1891 ale lui José Martí? Le știi cu siguranță: „Yo soy un hombre sincere/ De donde crece la palma,/ Y antes de morirme quiero/ Echar mis versos del alma.”

Laurențiu-Ciprian Tudor: Închei acest lung interviu rugându-te să îmi spui ce crezi despre coincidențe.

Bogdan Suceavă: Foarte probabil știi romanul lui Thornton Wilder, „The Bridge of San Luis Rey”. E vorba despre colapsul unui pod din vechiul Peru, și despre investigația care se face ulterior despre accident de către autoritățile religioase. Cine erau cei cinci care au murit pe pod? Ce înseamnă că a fost un accident? Va fi fost unul dintre cei cinci un păcătos? A fost voința Domnului ca podul să cadă cu ei? Astfel de întrebări pot fi deopotrivă întrebări religioase sau întrebări etice. Dar știm noi cu adevărat să răspundem la ele? Vezi tu, eu nu îndrăznesc să răspund vreodată unor întrebări de acest fel. Mi se pare că nu trebuie să iei vreodată în deșert cele mai intime convingeri ale tale, care pot să nu fie împărtășite de ceilalți, care le pot considera fie demodate, fie depășite, fie o iluzie.

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *