Ruslan cel credincios – Gheorghi Vladimov

18/02/2019

Ruslan cel credincios - Gheorghi VladimovVisul dezvoltării unui om nou, potrivit idealurilor unei societăți totalitare, un vis concretizat în politici brutale și opresive  a fost criticat de numeroși autori, inclusiv în texte literare pline de forță. Problema construcției unui om nou, în distopiile sau poveștile imaginate de autori precum Arthur Koestler, Mihail Bulgakov sau George Orwell, a unui om perfect obedient, loial, gata să își sacrifice individualitatea este aceea că el nu poate supraviețui sistemului. Sistemul care i-a dat naștere și care are drept de viață și de moarte asupra sa, devine, în cele din urmă un canibal care nu ezită, din rațiuni uneori arbitrare, să își devoreze supușii.  Figura omului nou, al instrumentului perfectat de un sistem totalitar este tragică, fără îndoială, aproape imposibilă de conceput pe termen lung:  dacă transformarea sau devenirea sa nu este completă, nu se ridică la înălțimea absurdă a exigențelor politice impuse, omul nou este sortit pierii, chiar dacă își duce viața conform moralei de partid și este un slujitor loial (dispus chiar să pună statul și conducătorii deasupra familiei și individului) oricând poate fi scos ca țap ispășitor din rațiuni ideologice, poate deveni mai util ca trădător și executat, dacă ajunge în afara sistemului, dacă iese din starea de dependență care îl motivează și îl ține viu, omul nou este de asemenea pierdut, într-o lume lipsită de sens. Puterea contextului în care ne naștem sau în care trăim o bună bucată de timp poate deveni extremă și sinistră, așa cum au dovedit-o istoriile creării omului nou în societățile totalitare,  așa cum o dovedesc situații precum detenția pe termen lung (în urma căreia prizonierii nu mai sunt în stare să supraviețuiască liber, ci doar între zidurile închisorii, privați de libertate) sau Sindromul Stockholm (atașamentul aparent inexplicabil al agresatului față de agresor). Este puterea care se dezvăluie, metaforic dar convingător, într-o poveste semnată de un disident rus, care poate sta alături, prin forța narativă, alături de alte lucrări celebre antitotalitare precum: Întuneric la amiază, Inimă de câine sau 1984. Este povestea lui Gheorghi Vladimov, RUSLAN CEL CREDINCIOS, publicată în anii 70,  tradusă în românește de curând la Editura Polirom.

Invitându-ne să privim lumea prin ochii unui câine, prin ochii lui Ruslan, Vladimov reconstruiește de fapt psihologia și drama omului nou dintr-o societate totalitară care, în orbirea sa (sau în inocența sa animalică, așa cum este tradusă în narațiunea lui Vladimov) își actualizează imposibilitatea supraviețuirii pe termen lung în regimul care l-a creat. Ruslan a fost crescut și dresat de mic pentru a deveni un câine de pază în lagărele sovietice staliniste. Iadul gulagului sovietic este de fapt un paradis pentru el, un spațiu în care nimeni nu e indiferent, în care totul este supravegheat atent în care toți oamenii sunt extrem de valoroși (mai ales prizonierii), cel puțin raportat la misiunea pe care paznicii o au de îndeplinit, un spațiu în care un câine (un simbol al obedienței și loialității, de altfel) primește un sens suprem, primește Slujba care se confundă de fapt cu întreaga sa istorie existențială. Dresajul prin care trece Ruslan este dur: el este învățat să nu asculte de alte ordine decât cele ale stăpânilor, este învățat să nu primească momeli sau mâncare de la străini prin mijloace uneori înșelătoare, alteori violente (de la bătăi cu bățul de bambus, la mâncare otrăvită, la ace înfipte în ureche – toate aceste mijloace sunt menite să sădească neîncrederea în ceilalți și să catalizeze loialitatea  și capacitatea de supunere necondiționată) și, în cele din urmă, după parcurgerea etapelor de bază ale instrucției, Ruslan trece testul suprem: testul escortei, testul prin care își va primi, cea mai înaltă poziție iararhică canină din lagăr: aceea de a preveni și a împiedica fuga prizonierilor din convoaie. Această etapă este momentul în care Slujba devine chiar unica recompensă de care au nevoie câini (satisfacția gardianului este mai presus de orice pesmet al învățării condiționate). Zelul, instinctul strunit atent, ascuțirea simțurilor, experiența și mai ales obediența toate sunt esențiale pentru Ruslan, pentru câinii din lagăr în general, atâta timp cât ei sunt răspunzători deopotrivă pentru propriile greșeli dar și pentru cele ale stăpânilor. Orice act de nesupunere, orice moment de reacție întârziată, orice scăpare sunt sancționate aspru, adesea prin mutilare sau prin execuția sumară a câinelui prins. Ierarhiile sunt clare și esențiale, talentul este important, dar nu atât de important precum consecvența (așa cum o demonstrează destinul frânt al unui alt câine Ingus).  Pentru Ruslan, cel care își acceptă cu seninătate destinul precar, trăit însă sub semnul previzibilității confortabile (tulburată, arareori de vise ciudate și de câteva reacții de ezitare , milă sau protest care vor atrage antipatia stăpânului său) lucrurile se complică însă atunci când, în epoca transformării post-staliniste, lagărul este desființat iar câinele cel credincios e proiectat în al treilea scenariu de care vorbeam, al omului nou: se trezește în afara sistemului pe care îl cunoștea. Scăpând de execuția care i se pregătise chiar de către stăpân, Ruslan  se trezește abandaonat dincolo de sârma ghimpată, riscând să devină doar o javră răpănoasă cerșetoare. Ajuns în comunitatea de lângă fostul lagăr, alături de alți câini cruțați (care pribegesc, la rândul lor), Ruslan caută o formă de adaptabilitate care să nu excludă însă singurul nucleu existențial pe care îl cunoaște: stăpânul, paza, escorta. Nu totul e clar pentru Ruslan, mai ales când vede că foștii deținuți stau la masă cu foștii gardieni, când trenurile nu mai par să aducă alți prizonieri în lagăr, când turnurile de pază sunt mereu goale și oarbe, când chiar stăpânul său îl batjocorește mai rău și fără miza dresorului de altă dată. Ruslan nu se dă bătut însă și își asumă sarcinile mai departe: verifică mereu liniile de tren, se întoarce mereu în lagăr și chiar se întovărășește cu un fost deținut care crede că îi devine stăpân (deși Ruslan nu face altceva decât să escorteze un deținut care a ales, în viziunea câinelui, să se întoarcă în lagăr). Timpul trece, lagărul desființat este înlocuit de construcția unei fabrici de celuloză în care urmează să lucreze muncitorii aduși cu trenul. Doar că pentru Ruslan și ceilalți câini nimic nu s-a schimbat, ei au aceeași misiune și aceeași Slujbă sacră de îndeplinit, au de escortat deținuți și de păzit un teritoriu… ciocnirea dintre unica realitate la care câinii nu pot renunța și noile vremuri care i-au exilat oricum pe foștii companioni canini în instrumente inutile va fi copleșitoare pentru cititor.

În romanul lui Vladimov povestea sfârșitului omului nou, personificat, într-o formă aproape absolută prin figura lui Ruslan este cât se poate de dureroasă: nu este doar o reînscenare a mitului platonician al peșterii cu deznodământ eșuat,  este și povestea înfrângerii adaptabilității și a înțelegerii (ca trăsături esențiale într-o reabilitare socială), este povestea captivității într-un delir orchestrat autonom, așa cum se întâmplă într-o ideologie exersată și interiorizată prea mult timp, în care orice confruntare cu realitatea contradictorie este doar un prilej de a întinde, mai departe, tentacular, ideația delirantă, cu prețul păstrării confortului intim, este povestea agresorului care devine victima propriilor credințe (și care te face să reflectezi cu privire la convingerile și pledoariile pentru nevinovăție ale torționarilor din lagărele de reeducare și de la noi, precum Ficior sau Vișinescu).

Vă așteptăm impresiile voastre despre acest volum, la o noua ediție a Clubului de Lectură, VINERI 22.02.2019, începând cu ora 18, la LIBRĂRIA ȘT. O. IOSIF BRAȘOV!

Ruslan cel credincios – Gheorghi Vladimov – Editura Polirom, 2019

Recenzie realizată de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *