Xanax – Liviu Iancu

12/03/2019

Xanax - Liviu IancuM-am întrebat mereu dacă trecerea de la jurnalism la ficțiune poate fi o tranziție naturală, firească, ținând cont de faptul că un om de presă dezvoltă, pe de o parte, un exercițiu al scriiturii și, pe de altă parte e cum nu se poate mai cablat la realitatea cotidiană (care, mai ales într-o țară ca România, adesea bate filmul). Această tranziție cere totuși curaj și talent, dat fiind faptul că pasul spre ficțiune înseamnă depășirea cadrului convențional al unui stil centrat pe simplitate și oglindire spre un stil literar, din care să nu lipsească imaginația și capacitatea de sugestie. E o tranziție pe care Liviu Iancu, un jurnalist cu experiență o face însă facil, reușind să reunească un material epic care, chiar și atunci când ai închis cartea, ai senzația că ar putea continua la infinit.

Romanul Xanax, deși are aproape 500 de  pagini și e divizat în trei părți, pare un roman scris dintr-o suflare, cu multă viață și multe povești menite să te amuze și să te îngrozească în același timp, desprinse din realitățile românești cele mai neaoșe. Este un soi de roman inițiatic care urmărește developarea unui protagonist din copilăria (pseudo)urbană dintr-o localitate obscură și încremenită în timp a României spre maturitatea personală și profesională, în capitală, în anii ascensiunii și mai apoi ai subordonării și dezasamblării presei din țara noastră, după anii 2000. Toată această developare e reconstruită printr-o serie de evocări anecdotico-amare, cu personaje colorate (și limbaj la fel de colorat, absolut perfect integrat contextelor evocate) care surprind tipologii și situații tip (fără să își piardă însă farmecul convingător și plauzibil) din realitatea socială.

Prima parte a romanului (intitulată sugestiv A murit Dumnezeu – cu referire la un personaj cheie din primul capitol dar și cu o posibilă referință la presupusa pierdere a inocenței pe care o prilejuiește maturizarea) urmărește evoluția protagonistului din copilărie și până în anii studenției. Copiii din mediul urbano-rural al acelor vremuri trăiesc într-o lume fixată într-un alt timp, poartă șosete cu 10 numere mai mari, nu știu să folosească veceul cu apă (atunci când ajung la oraș, la rudele migrate și arogante), se amuză teribil mizând pe concursuri de pârțuri, labe și scuipat, impresionează fetele cu bufnițe doborâte. Chiar și în aceste condiții precare, ei nu par totuși niște înfrânți, ci învață strategiile descurcatului de mici. Unii se târăsc prin școli și trec clasa cu cadouri în găini și porci pregătite de părinți, alții, printre care și protagonistul, dezvoltă chiar un apetit pentru lectură (cultivat, într-un stil rebel, de un profesor de română disident, dispus să-și pună la dispoziție berea, biblioteca și ura pentru Ceaușescu). Găeștiul adolescenței și studenției pare un fel de Las Vegas, pentru tinerii săraci, cu promisiunile sale de lux și promiscuitate. E locul un unde gecile de piele și ceasurile cu șapte melodii sunt culmea prosperității anilor 90, prosperitate pe care nu ai unde să o etalezi decât la discotecă. Ajuns la București, împreună cu un prieten, protagonistul trece printr-o tumultuoasă călătorie de supraviețuire urbană și profesională: schimbat facultăți și domicilii și trăit mereu intens, absorbind tot atâtea povești: povești cu studenți pe malul Dâmboviței ca la Woodstock, povești cu sex clandestin în cămin, cu preferințe sexuale ciudate ale colegilor (nu vă închipuiți cum se poate face sex cu muște), cu poezii pe cinste, țigări, dileme existențiale și chiar despre o sinucidere ratată.

Partea a doua e intitulată Marele bordel și surprinde intrarea în activitatea jurnalistică a personajului principal, fiind și un portret paralel și convingător al spiritului evoluției jurnalismului și economiei românești: focuri de paie, improvizații,  amatorism, dar mult entuziasm iar mai apoi, slugărnicie și obediență.  De la un ins care își scrie CV-ul cu pixul în timpul interviului de angajare,  care nu știe să deschidă un calculator sau să scrie o știre, protagonistul ajunge un jurnalist a cărui experiență e completată și de delegațiile internaționale pe care le prinde, muncind atât la o mare agenție de presă și mai apoi la un tabloid. Profesia și șefii par indulgenți și generoși cu începătorii: pare o activitate ale cărei reguli le înveți din mers, în care îți permiți să mai inventezi o știre, în care începi uneori nu de la zero, ci chiar de la minus unu (primele experiențe în acest sens evocate de protagonist sunt delicioase un interviu cu Irina Loghin la un târg de construcții sau consecințele răspândirii veștii scumpirii cimentului). În presa aflată într-o continuă zbatere se bea mult, colegii merg la prostituate împreună, în delegațiile internaționale se pleacă, mai ales la început, cu așteptări mari și naivitate… totul pare să se învârtă în jurul unei anumite boemii, a unui carpe diem trăit cu intensitate și încăpățânare adolescente, a unei existențe supuse mereu celebrării momentului, poate și ca o strategie de refuz a unei lumi care se preface în purul spirit al rețetei noastre de capitalism: combinatori la orice nivel și din orice domeniu – politicieni, afaceriști, economiști, toți gata să îi cinstească pe cei mai mici din prea plinul lor obținut peste noapte (în aranjamente care, prin ușurința și proporția lor par de un absurd caracteristic autohton). Ultima parte, Xanax, este partea mai meditativă (dar din care nu lipsește galeria de personaje pestrițe), pe măsură ce protagonistul va afla, la fel de întâmplător, că există totuși un preț plătit (mai ales fizic) pentru o viață trăită intens și incadescent, dar haotic și viciat în același timp. În această ultimă parte protagonistul se confruntă cu propriile sale anxietăți (neutralizate de medicamentul care dă și titlul romanului) dar și cu propria fragilitate fizică și cu propria mortalitate. Chiar și ajuns într-o situție extremă și amenințătoare, protagoniostul livrează, în același spirit optimist și tonic al întregului roman, că există atât de multe lucruri mărunte în viață de care te poți bucura (în fond, orice poveste, chiar și capturată de o ureche sau un condei cu experiență, lasă atât de multe lucruri nespuse).

Povestea maturizării protagonistului este însă, tocmai prin poveștile și personajele desfășurate și o poveste despre prefacerile României (cu toată galeria colorată, inclusiv de persoane publice ușor recognoscibile în figuri precum: Blonda, Mustăciosul sau Mogulul ), despre România rurală cu dezbaterile din fața televizorului, despre România coruptă cu șpăgi cerute pe față, cu bogătani făcuți peste noapte, cu oameni care caută mereu scurtături spre înavuțire, cu politicieni incompetenți și excentrici, latifundiari cu investiții în presă (care își angajează dulăi de curte să strunească redacțiile) etc.

Romanul lui Liviu Iancu (care deja se vinde foarte bine și apare în topul vânzărilor din librării) este un roman în genul preferat de români: o comedie neagră fermecătoare, cu fraze și comparații memorabile (în genul Filantropicii lui Nae Caranfil – acea combinație de înțelepciune și trivialitate desprinsă dintr-un real sordid), dar în care nu se asumă o atitudine preferată balcanică: resemnarea înfrântă, ci  în care strategia de supraviețuire rămâne celebrarea vieții. Este o poveste despre contactul brutal cu o lume în care regulile par mereu scrise din mers, dar în care posibilitatea de a sărbători (pe undeva, în spiritul lui Hemingway sau al Generației Beat), indiferent de adversitățile întâlnite este la doi pași sau două beri distanță.

XANAX – Liviu Iancu -Editura Trei, 2019

Recenzie realizată de Sever Gulea.

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *