Djamilia – Cinghiz Aitmatov

15/04/2019

Volumul de debut al celui mai cunoscut autor kârgâz, CINGHIZ AITMATOV, o mică bijuterie literară este tradusă și în limba română, la Editura All, în colecția Strada Ficțiunii. În doar 100 de pagini, autorul reușește să construiască o poveste despre tensiunea dintre trecut și prezent, despre curaj, despre autenticitate și despre maturizare, schițând doar câteva caractere și proiectându-le într-un cadru fermecător și convingător.

Djamilia - Cinghiz Aitmatov

Acțiunea se petrece în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, când toate statele membre ale Uniunii Sovietice participau din plin la efortul de război. Într-un sat kârgâz, în minunata stepă rusească, tinerii au plecat în Marele Război de Apărare a Patriei. Au rămas acasă familiile cu bătrânii, invalizii, copiii și adolescenții, precum și veteranii sau cei care au apucat să se întoarcă răniți de pe front. Toată comunitatea se străduiește să contribuie la livratul grânelor iar viața trece mai departe așezată pe coordonatele tradiționale: tinerii servesc supuși în casele părinților, fiecare zi e condusă de ritmurile naturale (și, ocazional, de cotele ce trebuiesc îndeplinite), familiile își respectă obiceiurile. Până și scrisorile primite de pe front au un aranjament de construcție în care se simte ecoul tradiției: salutările se trimit respectând ierarhia vârstei și a locului ocupat în familie (astfel că soțiile ajung, adesea, la coada mesajului). În acest context rural dominat de o tradiție longevivă, Djamila face o notă ușor discordantă: soția tânără al cărei partener e plecat pe front (și scrie dintr-un spital de campania, sperând să fie trimis acasă cât mai curând), e de o frumusețe răpitoare, atrăgând fără îndoială atenția oricărui fecior. Dar nu e vorba doar de aspectul fizic proporționat, sănătos și proaspăt, ci de firea ei dârză, de capacitatea de a-și manifesta voința și expresia, fără să devină cu adevărat sfidătoare sau nerespectuoasă. Într-o comunitate rurală guvernată de reguli nescrise, stricte, Djamila își permite să alerge spre casă, să cânte cu voce tare, să râdă din toată inima și să se țină de glume istețe,  fără să își neglijeze însă îndatoririle casnice și dovedind, fără îndoială, hărnicie și iscusință în treburile zilnice, dar și corectitudine și respect față de ceilalți. Expresia ei neîmblînzită și oarecum provocatoare (însă neostentativă, fiind doar o manifestare a unui preaplin tineresc) nu e privită cu aprobare, mai degrabă cu indulgență de comunitate. Djamila este admirată în primul rând de povestitorul narațiunii: cumnatul lui Djamila, Seit, un băiat aflat în pragul maturizării care se străduiește să își exerseze rolul de păzitor al cumnatei sale uneori fără succes (Djamila fiind capabilă oricum să își poarte singură de grijă). Lucrurile par să se schimbe odată cu apariția lui Daniar, un alt tânăr misterios, un orfan al satului întors din război, cu urma unei răni mai grele la picior. Daniar e un personaj retras, tăcut, care iese din tiparele și obișnuințele veseliei celor de vârsta lui. Aerul său enigmatic pare intimidant, însă încăpățânarea sa în a refuza adecvarea la așteptările obișnuite și aspectul său neputincios îl fac, pe de altă parte, înduioșător. La fel ca ceilalți săteni, Daniar va participa la efortul de strângere a grânelor și va ajunge să transporte sacii împreună cu Djamila și Seit. Drumurile lungi și tăcute, presărate de spiritul jucăuș, de glumele și spontaneitățile nevinovate (cel puțin la început) ale tinerei kârgâze vor prilejui pur și simplu un anume timp cumulat, pe care cei doi îl vor petrece împreună, fără însă să converseze sau să flirteze în vreun fel. Cu toate acestea, există o comunicare subtilă între ei, există o complicitate de abia sugerată, dezvăluită discret în câteva momente care aprinde ceva în inimile celor doi tineri. Nici Seit, observatorul lor atent nu poate descrie cu certitudine ce se întâmplă și nu se așteaptă la ceea ce va urma, deși cu un ochi de artist vizual în curs de developare, surprinde câteva cadre care îl vor inspira să pregătească un tablou impresionant mai târziu. Toată această interacțiune sumară, marcată doar de câteva incidente rapid evocate va exploda spre final, spre momentul în care Djamila va trebui să facă o alegere: să își sfideze căsnicia nefericită și comunitatea încorsetantă sau să aleagă calea exilului împreună cu un tânăr de care se simte în modul cel mai profund și totuși firesc, natural, atrasă?

recenzie

Sursa foto:pexels.com

Dincolo de cadrele feerice ale stepei rusești surprinsă în diferite momente ale zilei, frumusețea poveștii scurte semnate de Aitmatov e dată de reușita de proiecta intensitatea peisajelor în povestea protagoniștilor. La fel de neîmblânziți și de enigmatici, reușind să comunice dincolo de cuvinte, printr-o legătură aproape nedecelabilă, Djamila și Daniar par niște personaje al căror amor nu poate fi înțeles și consumat decât în mijlocul naturii dezlănțuite. Iar acel moment de perfectă sincronizare între descătușarea naturală și cea amoroasă, oglindindu-se și potențându-se reciproc (ploaia atât de puternică încât săruta pâmântul surprinsă în paralel cu prima și cea mai intensă îmbrățișare a celor doi) e transformatoare și catalizează un moment inițiatic pentru micul Seit, cel care își va asuma menirea de a deveni un artist vizual în acel moment.

E greu să găsești o poveste de dimensiuni mici care să nu fie nici superficială, nici sentimentală, care să fie convingătoare și subtilă în același timp, să păstreze un echilibru în compoziție, personaje și atmosferă. Djamila lui Cinghiz Aitmatov este o asemenea pasăre rară, pe care o admiri cu plăcere și la peste 60 de ani de la apariție.

DJAMILA Cinghiz AitmatovEditura All, 2017

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *