Viața secretă a cadavrelor – Mary Roach

23/05/2019

Viata secreta a cadavrelor - Mary RoachPe cât de complexe au devenit interacțiunile umane în societățile tehnologizate (jargonul minorităților și amănuntele dreptului civil au devenit niște labirinturi complexe, pentru care îți trebuie dicționare și specialiști ca să le poți înțelege), pe atât de egali am rămas (încă), atunci când vine vorba de moarte: devenim cadavre care trec prin aceleași procese fiziologice de degradare. Postmortem, dincolo de memoria celorlalți și de mărturiile concrete ale existenței pe care le-am lăsat în urmă, cadavrul unui geniu sau al unui milionar nu este cu nimic mai presus de cadavrul unui anonim dintr-un cătun de munte. În încercarea de a conserva dimensiunea demnă a persoanei, de a acoperi frica de moarte care plutește, undeva în fundal, ca o angoasă existențială fundamentală, multe din practicile sociale corelează discuțiile despre cadavre drept triviale, sinistre, de prost gust, dacă nu chiar scabroase și revoltătoare. Cu toate acestea, așa cum ne amintește Mary Roach în ineditul volum tradus și publicat în noua colecție Sapiens, a Editurii Art, cadavrele ar putea fi reconsiderate ca un fel de supereroi, mai ales într-un secol infuzat de științificitate în care toate ipotezele care ajung să se transforme în tehnologia ce ne face viața mai ușoară, trebuie probate prin diferite experimente. Iar la capitolul experimente, cadavrele s-ar putea dovedi drept candidați ideali: înfruntă focul, tăieturile,  ciocnirile, gloanțele, traumatismele de orice fel fără durere și fără suferință.

Născut, la prima vedere, dintr-o curiozitate pur și simplu morbidă, cartea lui Mary Roach ne propune totuși o explorare în câteva lumi puțin cunoscute publicului larg (fie că vorbim de laboratoare, săli de operație sau de test), cu impact însă nebănuit asupra siguranței noastre în activitățile de zi cu zi, asupra educației medicale și chiar asupra credințelor noastre. Fie că ni se pare dezgustător sau nu, cadavrele au fost folosite în diverse scopuri (cu precădere medicale, în secolele trecute) iar astăzi relevanța și contribuția lor la dezvoltarea tehnologiilor este încă semnificativă.

Pentru a înțelege, concret, ce se întâmplă cu trupurile noastre după ce murim, Mary Roach ne invită într-un laborator de studiu în Tennessee, acolo unde timpul și bacteriile se ocupă de transformarea noastră: de la rigiditatea cadeverică, la putrefacție și descompunere (există o subspecializare din cadrul medicinei legale, de entomologie care studiază tipurile de insecte care se dezvoltă pe cadavre, pentru a stabili momentul morții). Există specialiști asociați practicii medico-legale care studiază pur și simplu cadavre în nenumărate situații imaginabile: cadavre turnate în beton, dezbrăcate, îmbrăcate, depozitate în portbagaj, în saci etc, toate pentru a observa consecințele și a putea găsi metode de investigație pentru tot atâtea tipuri de metode pe care le-ar putea folosi criminalii care vor să scape de ceea ce rămâne în urma unei omucideri. Mai departe Roach ne invită și într-un laborator de îmbălsămare pentru a afla ce se întâmplă pe masa celor care ne fac să arătăm cu mult mai bine în ultimul și poate cel mai solemn moment al înmormântării de dinaintea dispariției noastre trupești definitive.

Una dintre cele mai vechi practici care supraviețuiește și astăzi în facultățile de medicină din lume și e considerată un element de bază al instrucției discipolului, atât practic, cât și simbolic (familiarizarea ritualică cu dimensiunea morții) este disecția pe cadavre. Timp de sute de ani, până în secolul al XIX-lea această practică care a revoluționat în cele din urmă înțelegerea anatomiei și fiziologiei umane a fost una tabu, interzisă și chiar pedepsită aspru, cel puțin la nivel oficial. Anatomiștii postrenascentiști, din lipsă de material didactic, au fost nevoiți să apeleze la practici dubioase: folosirea rudelor moarte, comerțul cu membre și chiar tocmirea unor hoți de cadavre (așa zișii învietori) pentru a putea explora corpul uman. Astăzi, lucrurile s-au schimbat: sunt mult mai mulți oameni dispuși să-și doneze corpul pentru studiul științific, însă, au început să apară alternative digitale (pentru partea de pedagogie anatomică), respectiv didactice (cursuri despre moarte în facultățile de medicină) care pun în discuție utilitatea uneia dintre cele mai vechi practici în ceea ce privește valorificarea trupurilor postmortem (deși cadavrele, sau măcar părți ale lor sunt încă utile pentru antrenamentul anumitor specialități chirurgicale). O altă practică veche pentru care cadavrele erau recunoscute, este cea a canibalismului… medical. Pe linia culturilor orientale (dar și în culturile europene), utilizarea resturilor de mumii și a medicamentelor din resturi de trupuri umane a fost o practică longevivă (de la băutul sângelui de gladiator proaspăt ucis, în Roma antică, la utilizarea umorilor- respingătoare astăzi pentru noi – transpirație, fecale sau sânge menstrual pentru vindecarea diferitelor boli). În China, copiii ar fi avut datoria față de părinți să își taie și să-și gătească o parte a corpului pe care să o ofere apoi în dar mamei sau tatălui bolnavi.

Pe de altă parte, cadavrele sunt folosite astăzi mai mult decât în trecut în studiul siguranței autovehiculelor. Parbrizul care nu se sparge în cioburi, coloana de direcție a mașinii, centurile diagonale, elemente pe care considerăm de la sine înțelese în automobilele pe care le folosim sunt rezultatul unor experimente cu cadavre, la fel și introducerea airbagurilor laterale. Mary Roach urmărește și consemnează un experiment într-un astfel de laborator de cercetare, în care se evaluează impactul ciocnirilor asupra potențialilor pasageri. De asemenea, cadavrele sunt de interes și pentru cei care investighează accidentele aviatice, mai ales accidentele în urma cărora nu se găsește cutia neagră sau în care se suspicionează atentate teroriste (iar logica detectivistă antrenată în astfel de situații complicate, pornind de la aspectul și până la tipurile de arsuri de pe rămășițele umane este cu adevărat impresionantă).

Studiul cadavrelor n-a fost străin nici măcar de validarea evenimentelor semnificative pentru creștinism: probarea autenticității Giulgiului din Torino (chirurgii francezi din perioada interbelică nu s-au ferit să crucifice cadavre și, mai apoi, voluntari vii pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu Iisus Hristos). Două dintre cele mai provocatoare capitole vorbesc despre practicile prezentului și ale viitorului: ambițiosul transplant de cap (care nu va deveni prea curând o realitate accesibilă, date fiind costurile și dificultățile încă prohibitive pentru această practică), respectiv gestionarea resturilor umane post-mortem (de la incinerare , vom putea ajunge la reducție hidrică sau la transformare în compost – alternative care nu sunt încă primite cu prea mare entuziasm, din păcate).

Fiecare capitol din cartea lui Mary Roach nu face doar un inventar de orori menite să stârnească repulsia cititorului. Autoarea explorează acele tipuri de activități (din categoria dirty jobs probabil) care lucrează cu cadavre, încercând să înțeleagă și raportarea neofitului dar și cea a specialistului la ea (atât intelectual, cât și emoțional). De asemenea, autoarea explorează și o parte dintre motivele pentru care utilizarea cadavrelor păstrează o dimensiune încă tabu (și generează dificultăți asociate, în era experimentelor și a consimțămintelor informate, prin care, așa cum sugerează numele acestui document necesar, ar trebui să informezi pe deplin aparținătorii legat de felul în care cadavrul unei rude ar putea fi utilizat).

Cartea lui Mary Roach este un curios și ciudat, dar interesant și necesar omagiu adus dimensiunii strict trupești a celor care nu mai sunt persoane, dar care își aduc chiar și postmortem, la modul cel mai propriu, contribuția la dezvoltarea umanității.

Viața secretă a cadavrelor – Mary Roach- Editura Art, 2018

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *