În căutarea corpului regăsit

29/07/2019

In căutarea corpului regăsitOdată cu stabilizarea parțială a economiei României,  după integrarea în Uniunea Europeană, odată cu reformele din domeniul justiției,  vizibile, operaționale (până la un punct, trecând peste controversele din ultimii doi ani) motivația de emigrare a românilor, cel puțin cea a clasei de mijloc din mediul urban care nu se mai zbate la limita sărăciei a gravitat cel mai mult în jurul a două întrebări, expresii ale unor angoase insurmontabile: dacă eu/o rudă apropiată se îmbolnăvește și ajunge într-un spital din România?  Respectiv: ce fel de educația vor primi copiii mei? Dincolo de baza pur empirică a afirmațiilor și interogațiilor expuse anterior, nu e greu de observat faptul că învățământul și sistemul de sănătate rămân și astăzi omul negru al tranziției, acel gen de repere înfricoșătoare, aparent nereformabile (sau greu de desprins dintr-o retorică goală a unei schimbări etern așteptate) capabile să ne amintească mereu că evoluția țării noastre are încă multe etape profunde de parcurs, etape suficiente să ne fundamenteze lehamitea, pesimismul,  teama sau chiar motivația de a părăsi România. Ce se află în spatele acestei mitologii a dezamăgirii, cu cele două rădăcini de care aminteam (educația și spitalul)? Zilnic suntem bombardați cu știri despre neputințele sistemului, zilnic auzim istorii, cel mai adesea înfricoșătoare despre experiențele spitalicești. Dincolo de fapticul brut (și adesea deformat), dincolo de experiențele emoționale intense (personale sau nu) atașate acestor povești, personal așteptam de mai mult timp o privire lucidă care să sistematizeze, să aranjeze, dincolo de cifre, atmosfera, practicile și logica unui sistem sufocat de lipsuri, care să aproximeze măcar, dintr-o perspectivă mai avizată și totuși nu foarte tehnică fenomene mai mult sau mai puțin cunoscute, o perspectivă care să invite la reflecție și înțelegere. Am regăsit această privire într-unul dintre cele mai interesante volume publicate în acest an în colecția Plural M a Editurii Polirom, ÎN CĂUTAREA CORPULUI REGĂSIT. Volumul este semnat de Vintilă Mihăilescu, poate cel mai cunoscut și îndrăgit antropolog român contemporan care, bolnav de leucemie  (la jumătatea lunii iulie 2019,  după o impresionantă mobilizare socială și o campanie de strângere de fonduri, profesorul Mihăilescu a fost internat și programat pentru o operație de transplant de măduvă în Franța, după cum relatează familia sa pe rețelele de socializar) a petrecut perioadă de timp într-un mare spital din capitală, fără să își piardă spiritul de observație și  umorul (așa cum remarcă chiar autorul în deschiderea volumului, ce experiență mai oportună de studiu pentru un antropolog decât aceea de a fi surprins în mijlocul unei culturi, pe o perioadă mai lungă de timp?).

Volumul întrerpinde, așa cum sugerează chiar subtitlul, o ego-analiză a spitalului. Mai precis, Vintilă Mihăilescu, în calitate de pacient, pus în contact cu o mulțime de realități personale și publice reconstruiește o imagine a ce înseamnă o experiență spitalicească în România și ce impact are asupra actorilor implicați. Pornind de la statistici sumbre (confirmate și în cele văzute de pacienți), Vintilă Mihăilescu ne amintește că suntem pe ultimele locuri în Europa la capitolul sănătate (nu doar că nu excelăm în niciun subdomeniu al barometrelor europene și ne aflăm în urma altor țări din spațiul balcanic,  dar devenim codași față de noi înșine, adică doborâm recorduri negative ale propriei noastre evoluții în raport cu anii precedenți). Senzația pe care ți-o dă sistemul public de sănătate din România este, cum bine sugerează autorul, nu cea de mizerie și exasperare deplină , cât mai degrabă senzația de neisprăvit și improvizat (ceva a funcționat odată dar acum gâfâie, renovările s-au făcut pe jumătate, prost și superficial, pentru că cel mai adesea… s-au terminat banii). Într-un secol hipertehnologizat, serviciile de sănătate sunt tot mai scumpe – iată o realitate universală așezată ,inclusiv în țările dezvoltate, într-o logică binară: sănătatea ca drept, respectiv sănătatea ca bun/ca serviciu. Însă în vreme ce țările dezvoltate au elaborat programe ample (uneori, alternative) pornind de la această logică, generând un tip de funcționalitate sistemică, țara noastră a rămas văduvită de un proiect vizionar și consistent de reformă, nu a putut să se așeze operațional în vreuna din ramurile logicii de care aminteam.

Spitalizarea la stat în România îl pune pe pacient față în față cu o bursă a șpăgilor (diferențiată de ploconul de dinainte de 1989, în opinia lui Vintilă Mihăilescu). Experiența internării e redată convingător de autor , comparată cu o circulație în sensul giratoriu: toți vin din aceeași autostradă dar părăsesc sensul pe ieșiri diferite, în timpi diferiți: pacienții ies primii (a se înțelege, cei privilegiați care vin din partea cuiva) în vreme ce simpli bolnavi, înarmați doar cu un bilet de trimitere pot să se învârtă mult și bine până când vor fi preluați. Experiența de a fi un pacient privilegiat (pe care a trăit-o și autorul) nu este întotdeauna plăcută, mai ales când recunoști ierahrizarea arbitrară a demnității umane impusă de un asemenea triaj.

Într-o primă parte a volumului, Vintilă Mihăilescu analizează experiența spitalizării în dimensiunea ei ritualică, a asimilării într-o altă cultură. Spitalul, la fel ca închisorile sau lagărele a fost teoretizat drept o instituție totală (un spațiu în care oamenii cu un statut similar sunt despărțiți de societate și duc o existență reglementată): intri o persoană cu o identitate distinctă și devii un pacient cu un număr și o boală. Așadar, ți se schimbă statutul și îți pierzi autonomia. Ți se schimbă chiar și cadrul spațio-temporal în care te miști – nu doar pentru că te muți într-un salon dar pentru că îți schimbi orizontul expectativei: timpul normal cotidian devine timp artificial (un timp de umplut, o așteptare imprevizibilă – o idee extrem de convingător expusă în cunoscutul roman al lui Thomas Mann, Muntele vrăjit).  Interacțiunea cu ceilalți membri ai spitalului  este una de putere:  pacientului i se impun interdicții (inclusiv fizice, și aici intră în scenă familiarii gardieni sau băieți de la pază) și este marcat distanțat de personal (plin lipsa răspunsului la salut, prin solicitările de așteptare), are parte chiar de privațiuni condiționate (Vintilă Mihăilescu detaliază câteva experiențe autohtone cu infirmierele care sugerează necesitatea achitării unor pseudotaxe pentru ca păturile să apară și dezinfectantul să nu se termine). O altă parte a ritualului de internare, etapă a experienței asimilării este domesticirea spitalului, construirea spațiului familiar: aranjamentul lucrurilor în noptieră, articularea intimității (tabietul,inclusiv fumatul țigării sau băutul cafelei sunt ritualizările necesare pentru domesticirea cotidianului, la fel ca mesele și programul la televizor în spital – sunt domesticiri care urmează pacientul și atunci când se externează, generând o oarecare confuzie în momentul în care acesta ajunge acasă) și a familiarității proximității (Vintilă Mihăilescu dezvăluie inclusiv structurile conexe spitalului: magazinele, cantinele, garsonierele pentru aparținători care s-au adaptat pentru a oferi elementele necesare ritualurilor de domesticire).

O altă parte a volumului explorează savuros relația dintre medic și pacient. Medicina de astăzi a evoluat, la nivel global de la paradigma centrată pe boală, statistică, paternalistă și analitică la modelul participativ (în care pacientul este împuternicit, responsabilizat, coopotat în actul terapeutic). În România însă acest model s-a adaptat , ca întotdeauna, din mers. Informarea pacientului este mai mult mimată (sub forma unor consimțăminte interminabile pe care adesea pacientul nu apucă să le cistească), într-un cadru birocratic obositor pentru bolnavi și personalul medical deopotrivă, în vreme ce ideea de self management de înțeleasă difuz și adesea riscant (pacientul se mișcă între un paternalism supus, apelând obedient la serviciile medicale de pe poziții supuse, încrezător mai degrabă în medici, în indivizi decât în spital ca instituție, ca apoi să afișeze un infatnilism rebel, contestând la externare autoritatea medicală și apelând la terapii holistice dubioase și neacreditate).

Într-o cultură în care suferința și confruntarea cu moartea și fragilitatea corporală sunt la ordinea zilei, membrii acesteia, fie că vorbim de pacienți sau de personalul medical antrenează o serie de mecanisme psihologice de protecție pe care Vintilă Mihăilescu le explorează într-o altă parte a volumului. Dacă pacienții apelează la negare (pacienții solicită externarea pentru că au treburi de făcut, mult mai importante decât gestionarea bolii), la intelectualizare (boala trebuie să aibă o explicație, indiferent cât de fantasmagorică ar părea, de pildă că leucemia e cauzată de fumul de grătar sau de extracții dentare), la ritualizarea morții (angoasa în fața sfârșitului e diminuată de pregătirile de înmormântare) sau chiar la un regres infantil (pacienții tind să se comporte ca niște copii răsfățați), medicii raționalizează și ei (neagă sau deformează experiența afectivă a pacientului când insistă strict pe utilitatea tratamentului și realitățile medicale). Pe lângă o parte a acestor mecanisme de apărare teoretizate încă de pe vremea lui Freud, Vintilă Mihăilescu inventariază elemente cu funcții de apărare precu somnul, vorbitul (conversația este căutată cu obstinație de pacienți și aparținători) și umorul. Multe pagini sunt dedicate acestui element din urmă, care pare să aibă o funcție de apărare individuală (reducând dramatismul unei situații) dar și socială, atunci când nu ajunge să fie pervertit într-o adevărată ideologie  periculoasă (de tipul smile or die, descrisă în grupurile bolnavilor de canceri de sân din America). În acest din urmă caz, umorul eșuează pentru că suferința umană și fragilitatea noastră fizică nu pot fi ascunse sub covor la infinit, nici chiar într-o cultură în care fun-ul devine un necesar mijloc de evadare de la acea așteptare socială constantă de a fi autentici și în control.

Dincolo de portretul nuanțat antropologic al culturii spitalului (experimentat, așa cum am amintit, chiar din interior – analizele libere ale lui Vintilă Mihăilescu sunt ilustrate de scene sugestive trăite de el sau de soția acestuia și redate în fragmente scurte, grăitoare, glisând între anecdotic și absurd), ultima parte a volumului vorbește despre inevitabilul fenomen pe care îl produce spitalul (nu neapărat cel din România), anume dezvăluirea (înfricoșătoare sau nu) a propriului corp. Corpul care timp de sute de ani a fost amuțit de cultura europeană (pus sub semnul tabuului) a fost redescoperit și celebrat după al Doilea Război Mondial, generând apoi o adevărată mitologie într-o atmosferă a democratizării serviciilor de sănătate, a analgeziei și a ororii față de suferință. Intrarea în acest spațiu aparent neprimitor, acaparant, totalizant cu toate transformările pe care le implică și toate mecanismele de răspuns psihologice prilejuiește de fapt o reîntoarcere la sine, o confruntare intimă și deloc confortabilă dar necesară cu propria corporalitate și identitate.

Volumul lui Vintilă Mihăilescu este așadar, nu doar o explorare antropologică savuroasă (semnată de un om care a făcut din umor o strategie existențială) ci o provocare intelectuală lansată propriilor premise fundamentale prin care ne definim ca oameni în cultura europeană.

În căutarea corpului regăsit – O EGO-ANALIZA A SPITALULUI – Vintila Mihaileascu- Editura Polirom, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *