De neconceput – Helen Thomson

06/08/2019

De neconceput - Helen ThomsonE greu să uiți o carte precum cea a lui Oliver Sacks, Omul care își confunda soția cu o pălărie, o carte care te pune față în față  cu cele mai profunde și familiare intuiții pe care le avem în ceea ce privește felul în care percepem lumea și felul în care ne percepem pe noi înșine. Cazurile uimitoare prezentate de regretatul neurolog american te urmăresc mult după ce ai încheiat volumul și te fac să te gândești la uimitorul și încă misteriosul fel în care funcționează creierul uman. Tributară demersului de a ne provoca simțul comun și a ne introduce în lumea celor mai stranii creiere, Helen Thomson, jurnalist cu o diplomă în neurobiologie preia ștafeta de la Oliver Sacks și ne invită în lumea celor mai bizare experiențe.

Știința creierului, o știință compozită care reunește neurobiologia, neurofiziologia și neuroimagistica este relativ nouă. Datorită mijloacelor de investigație tot mai rafinate s-au făcut mari progrese în ultima jumătate de secol în ceea ce privește înțelegerea fenomenelor cerebrale și totuși, senzația pe care ți-o dau cazurile prezentate de Helen Thomson este că această știință se află de abia la început și că are încă numeroase ipoteze pe care nu le poate proba. Cazurile prezentate par să contureze deopotrivă ambiția și standardul limită al investigațiilor viitoare. Capitolele cuprinse în volumul lui Helen Thomson abreviază experiența definitorie a pacienților intervievați.

Un pacient are o memorie autobiografică extraordinară, e capabil să își amintească în detaliu ce a făcut, ce haine purta și cum era vremea într-o anumită zi din istoria sa personală. Fără să facă antrenamente speciale, centrate pe construirea unui palat al memoriei (care implică o asociere a noțiunilor abstracte cu o imagerie bogată, de pildă, o plimbare printr-o casă familiară) așa cum fac supermemorizatorii de numere, fără să aibă structuri cerebrale semnificativ diferite de cele ale oamenilor obișnuiți, Bob pare să aibă însă tendințe obsesiv-compulsive și, posibil, să își consolideze, involuntar și inconștient propria biografie prin repetiție.

Sharon este o pacientă care suferă de dezorientare topografică de dezvoltare, altfel spus ea nu are capacitatea să se orienteze în spațiu, să își formeze o hartă cognitivă a mediului, utilizând repere și reprezentări mentale. Sharon e capabilă să învețe indicații –secvențe pe de rost, dar adesea se pierde în propria ei casă, are senzația că munții din oraș s-au mutat în alt punct cardinal și totul pare să se amestece (dar, uneori, și să se rezolve), atunci când se învârtește pe loc. Nici Sharon nu pare să aibă modificări structurale la nivel cerebral, neurologii care au examinat-o au exclus tumorile, leziunile, demența sau traumatismele din discuție. Intuitiva noastră capacitate de a ne orienta antrenează de fapt elemente complexe: hipocampul, o parte a creierului responsabilă pentru stocarea informațiilor, cortexul entorinal și retrosplenial comunică intens în acest sens: avem mai multe seturi de celule care se activează succesiv și formează tipare în funcție de felul în care ne mișcăm în locuri noi sau cunoscute (inclusiv celule care se activează doar când întâlnim obstacole și pereți în jur) și avem o capacitate de a internaliza reperele pe care le întâlnim. Problema lui Sharon pare să fie mai degrabă legată de o comunicare defectuoasă între aceste structuri care construiesc hărțile interne (moștenită, probabil, genetic), astfel că în cazul ei apar erori sau chiar harta ajunge să se deplaseze în feluri imprevizibile (de unde și impresia lui Sharon că ușa de la baie s-a mutat sau că munții nu mai sunt unde se aștepta să fie).

Ruben este un pacient capabil să trăiască sinestezii intense, să perceapă culori atunci când vede oameni, deși este daltonist. El asociază de fapt, senzorial, culori literelor, muzicii, formelor și mai ales emoțiilor.  După ce a trecut printr-o serie de accidente vasculare cerebrale hemoragice, Tommy și-a schimbat profund personalitatea, a devenit un ins afectuos, dezinhibat, cu un debit artistic incontrolabil (a ajuns să picteze câte 20 de ore pe zi continuu pânze nenumărate,  toți pereții și toate podelele din casă). Deși formarea personalității este un aspect încă disputat între genetică și condițiile de mediu, deși ipotezele inițiale privind lateralizarea cerebrală (dezvoltarea dominanței uneia dintre emisfere care ne cântărește profiluri de tip analitic/artistic creativ) au fost antrenate în asemenea cazuri, Helen Thomson aduce în discuție o ipoteză provocatoare a unui profesor de la Harvard University care mizează pe un model de dominație de tip superior (cortexul frontal responsabil de planificare și execuție) – inferior (structurile cerebrale inferioare care interpretează informația reală și surprind detalii, evaluează consecințele). Raporturile de dominanță diferite între cele 2 tipuri de structuri (care se pot inversa în urma unor accidente sau boli) pot produce modificări radicale în felul în care interacționăm cu ceilalți și în felul în care experimentăm lumea (când structurile inferioare capătă dominanță, ajungem să nu mai filtrăm informațiile și să trăim într-o continuă bombardare de gânduri și creativitate, așa cum i se întâmplă lui Tommy).

Sylvia este o pacientă cu auz slab care dezvoltă o halucinație continuă – aude muzică permanent. Halucinațiile, așa cum dezvăluie Thomson sunt fenomene frecvente și dezvăluie de fapt felul în care funcționează creierul: pe de o parte cel mai dezvoltat organ al sistemului nervos central nu tolerează inactivitatea (de aceea, deprivarea senzorială sau pierderea unui simț e cunoscută drept situație în care creierul generează senzații compensatorii), pe de altă parte, pentru a economisi timp și energie, creierul face adesea predicții de percepție care sunt confruntate cu datele senzoriale venite prin simțuri (chiar realitatea noastră pare să fie de fapt o halucinație controlată de simțuri).

Matar, un pacient din Emiratele Arabe Unite suferă de schizofrenie și are impresia că s-a transformat într-un tigru, că i-au crescut gheare și uneori vrea să atace și se izolează singur de teama că ar putea provoca răni celor din jur. În cazul pacienților cu schizofrenie, aceștia au probleme în a recunoaște sursa semnalelor senzoriale (din cauze multiple, adesea acești pacienți atribuie propriilor semnale cerebrale alte surse decât cea proprie). De aceea, se întâmplă în cazul acestor pacienți să aibă o sugestibilitate mare, să integreze o posibilă halucinație vizuală chiar în felul în care își reprezintă schema corporală.

Louise trăiește experiența depersonalizării (senzația că a fost parașutată într-un corp străin, că totul pare diferit în jur, ceea ce îi dă o senzație de anxietate constantă). În cazul ei ar putea fi vorba de activări necorespunzătoare ale structurilor care ne permit generarea sentimentelor subiective, de o incongruență între predicțiile stărilor interne ale corpului și informațiile senzoriale pe care acesta le procesează (din cauza acestei incongruențe, creierul atribuie uneori semnalele senzoriale altor surse, dând senzația de stranietate).

Graham este un bărbat care suferă de Sindromul Cotard (un delir de negație, în care pacienții sunt convinși că au murit, că organele le-au putrezit, că nu mai există).  Deși a suferit de o depresie severă, Graham nu pare să evidențieze diferențe neuroanatomice evidente față de persoanele obișnuite. Și totuși, atunci când se examinează activitatea lui cerebrală, prin măsurarea metabolismului neuronal, cercetătorii constată că zonele esențiale pentru susținerea stării de conștiență funcționează la parametri minimali. Ideea delirantă că ar fi murit (în ciuda evidențelor contrare) este pur și simplu cea mai bună explicație pe care creierul o construiește sub formă de poveste, imună la contraargumente (pentru că și regiunile responsabile de evaluarea convingerilor sale sunt hipoactive).

În fine Joel este un medic care trăiește experiențe sinesteziei de tip atingere în oglindă, cu alte cuvinte el simte suferința fizică, emoțiile și chiar experiența morții altora. Dar nu într-o manieră pur empatică, bazată pe o moderată activare a neuronilor oglindă care ne permit să simulăm punerea în pielea celuilalt, ci într-o manieră extremă, precisă și detaliată. Neurologic, Joel pare să aibă modificări în zona temporo-parietală a creierului care ne ajută să ne distingem experiențele noastre de ale altora (dar sunt și alte explicații antrenate pentru a da seama de acest fenomen).

În volumul intitulat sugestiv, De neconceput, Helen Thomson abordează un demers asumat, asemănător și, în aceeași măsură, ușor diferit de cel al lui Sacks. Pe de o parte, la fel ca neurologul american, aduce în discuție posibile explicații neuroștiințifice pentru situațiile bizare relatate. Pe de altă parte, încercând să evite privirea clinicianului rece, Helen Thomson caută să pătrundă, călăuzită de spiritul jurnalismului narativ și de întâlnirile pe care le-a avut cu cei intervievați,  în experiența personală a pacienților, în felul în care ei își gestionează viața și navighează prin lume, cu dificultatea particulară pe care sunt nevoiți să o asume. În acest sens, cartea lui Thomson nu este doar o carte de popularizare a științei creierului ci și un document-mărturie despre adaptabilitatea în situații limită, aproape… de neconceput.

De neconceput – Helen Thomson – Editura Vellant, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *