De ce mâncăm animale – Jonathan Safran Foer

02/09/2019

De ce mancam animale - Jonathan Safran FoerPrivilegiile pe care le-a stimulat traiul în societatea contemporană: prosperitatea socială și economică, abundența și diversitatea produselor de orice fel, pacifismul, creșterea speranței de viață și a diversificarea mijloacelor pentru îmbunătățirea sănătății, toate acestea par să aducă un revers tot mai evident legat de impactul consumerismului global : suprapopulare, poluare, transformări radicale ale ecosistemelor echilibrate în milioane de ani de evoluție. Câștigurile fără precedent în atingerea unei complexități tehnice, intelectuale, concretizate în stiluri de viață tot mai plăcute și mai comode, care au generat rafinarea și crearea de noi nevoi (exprimate în și mai mult consum) ridică mereu îngrijorătoarea chestiune a responsabilității pe care fiecare dintre noi o are pentru prețul (poate prea mare) pe care cu toții îl plătim într-un cont planetar. Un preț care, aparent, se împarte la atât de mulți indivizi, încât ar putea să devină atât de diluat și aproape invizibil. Elemente comune care au devenit subînțelese și fac parte din rutina noastră de zi cu zi au consecințe pe care începem să le cunoaștem tot mai bine.

Dintre aceste elemente comune, consumul de proteine animale reprezintă unul dintre cele mai controversate aspecte ale societăților dezvoltate. Pe de o parte, așa cum poți developa la o primă privire superficială în presă, vegetarieni, vegani, PETA și alte multe organizații nonguvernamentale par să conducă o campanie a prozelitismului obsedat ortorexic și ecologist (probabil cunoaștem, fiecare dintre noi, apropiați care și-au transformat viața, descoperind stilul de viață fără carne și pledoaria pentru drepturile animalelor, devenind mai mult sau mai puțin nesuferiți, prin  preocuparea neobosită de a-i critica pe cei din jur și a se lansa în diferite campanii cu orice ocazie). Pe de altă parte, profiturile monstuoase ale industriei alimentare și impactul ei asupra mediului, mai ales al producătorilor de carne ies tot mai mult la iveală, adesea prin surse neconvenționale (dat fiind faptul că mulți producători par să fie lipsiți de transparență în a-și face publice procesele de producție). Între extremism exclusivist și glorificarea și privilegierea cărnii în alimentația noastră, este loc pentru o poziție mai moderată, în societatea contemporană, în care tentația confortului și obișnuințelor costisitoare e contrabalansată de potențiala responsabilitate morală și de efectul distructiv asupra planetei? Într-un volum interesant și destul de eclectic, Jonathan Safer Foer, cunoscutul scriitor american al romanelor Iată-mă, Totul este iluminat, propune o discuție pe marginea moralității, utilității și impactului consumului de carne în zilele noastre.

Una dintre primele chestiuni atinse de autor se referă chiar la abordarea discuției alimentației cu produse de animale. Când vine vorba de etica consumului de proteine animale părem să adoptăm o altă strategie de discurs, în raport cu alte probleme morale (cum ar fi minciuna). Mai precis, când problematizăm consumul animalelor, punem mereu problema în termeni de totul sau nimic. Dacă atunci când vorbim de minciună, de exemplu, ne permitem să asumăm o logică a intermediarilor: e imoral să minți, deși uneori pare să fie justificat (există coduri de cenzură în interacțiunile interumane care fac minciuna necesară și chiar legitimă în anumite contexte), însă dacă ai ales să consumi mai multe vegetale și chiar să te declari un vegetarian, vei fi taxat repede drept ipocrit dacă vei gusta o bucată de carne. De ce suntem atât de intim legați de anumite obiceiuri alimentare și de ce discuția despre asta stârnește atât de mari controverse? Jonathan Safran Foer, care a ales să refuze să mai consume carne din motive pe care le detaliază, observă faptul că alimentația noastră nu se reduce doar la plăcerea papilelor gustative, ci antrenează un univers complicat în care se valorifică istoria socială și propria biografie. Mâncatul este o activitate care ne apropie, care stimulează camaraderia, legăturile de familie, care fundamentează povești (cu toții avem amintiri plăcute legate de momentele meselor cu cei dragi, legate de friptura bunicii sau chiftelele mătușii – în jurul anumitor meniuri se țes o parte importantă a poveștilor copilăriei noastre, atunci când, prin mâncarea primită exersam și primele emoții, sentimente de recunoștință și iubire).

Consumul de proteine animale este considerat și astăzi natural și necesar (prin selectarea sa drept condiție de supraviețuire a speciei noastre). Însăși domesticirea animalelor pare să poate fi tradusă într-o expresie a unui consimțământ de originie evoluționistă: anumite specii au valorificat beneficiul siguranței și al hranei atunci când au început să trăiască alături de oameni, acceptând sacrificarea câtorva indivizi pentru binele speciei (acesta este așa zisul mit al consimțământului animalelor spre a fi sacrificate, pe care Jonathan Safran Foer caută să-l demonteze ulterior). Oamenii au avut nevoie de proteine și-au asigurat un necesar de hrană stabil și important prin creșterea animalelor și prin rafinarea și extinderea tehnicilor agricole. Astăzi, păstrăm aparent un scenariu întins pe secole, pe care îl reproducem mai complex și la scară largă. Sau nu? Aspectele pe care le scoate Jonathan Safran Foer în evidență pun în evidență o transformare radicală și păguboasă a situației.

În primul rând părem să fim destul de capricioși sau chiar arbitrari când vine vorba de tipul animalelor pe care le consumăm (Foer dă exemplul câinilor: societățile vestice nu consumă carne de câine, deși nu ar exista contraindicații nutritive sau medicale legate de acest tip de carne). Preferăm cel mai frecvent să consumăm la nivel global găini, porci și vaci. Însă felul în care creștem și producem carnea acestor animale a căpătat proporții monstruoase și a generat consecințe pe măsură. Industrializarea agriculturii, în ciuda faptului că a asigurat o distribuție, o accesibilitate largă a produselor societății de consum și le-a vândut de zeci de ani la prețuri modeste a atras după sine foarte multe probleme. Cifrele citate de Foer (care a preferat să se folosească doar de surse oficiale, de pe siteurile organismelor de control sau statistică acreditate)  în ce privește numărul animalelor sacrificate și cantităților de hrană pe care le necesită și deșeuri pe care le producsunt copleșitoare. Autorul a stat de vorbă cu oameni din agricultura industrială, cu ONG-iști și chiar a valorificat propria sa experiență pe teren pentru a aduce mai aproape de cititori realitățile acestui domeniu. Fermele nu mai au nicio legătură cu ceea ce ar fi înțeles strămoșii sau chiar înaintașii noștri din urmă cu o sută de ani prin agricultură. Hale tehnologizate în care sunt comasate și influențate artificial milioane de creaturi. Puii cresc în așa numitele baterii etajate (spații mai mici de dimensiunea unei coli A4), nu sunt expuși la lumină naturală, nu au loc să se miște, sunt hrăniți cu hormoni, anitibiotice (pentru că în asemenea condiții de stres infecțiile sunt frecvente), mutilate pentru a nu se agresa reciproc din cauza stresului înainte de a fi duse la abator, acolo unde trec printr-o serie de manopere brutale, uneori fiind încă în viață pe pe parcursul procesului de abataj. Nici porcii nu o duc mai bine: sunt crescuți laolaltă într-o înghesuială de nedescris, li se taie râtul, coada, li se scot dinții pentru a reduce potențialul agresiv, sunt adesea chinuiți de muncitori (care îi lovesc cu bețe sau tije electrice, uneori îi jupuiesc de vii) – iar acestea nu par a fi situații excepționale, ci mai degrabă cazuri frecvente tolerate. Vitele sunt uneori procesate vii, peștii crescuți în crescătorii duc o viață scurtă într-o apă murdară, înțestată de purici de apă și de resturile practicilor canibale iar pescuitul industrial (cu plasa pungă sau cu traule) duce la decompresii violente ale capturilor și la moartea a sute de specii considerate captură secundară (pentru 500 grame de creveți se omoară alte 12 kg de pește considerat captură secundară irelevantă). Dincolo de tratamentul rău aplicat animalelor, agricultura industrială poluează imens (atât în ceea ce privește emisiile de CO2, cât și în ceea ce privește solurile – capitolul dedicat dejecțiilor porcine este cu adevărat înfiorător, cu lagune de fecale de mii de metri pătrați ce nu pot fi absorbite și repuse în circuitul natural).

Practicile de tipul celor inventariate de Foer sunt la scară largă, ele acoperă de fapt peste 90% din industria cărnii în SUA. În acest context, al profitului de miliarde de dolari și al puterii economice redutabile, lobbyștii au prioritate în reglementarea industriei cu care organizații precum PETA se luptă de ani de zile. Alternativa la un asemenea sistem poluant care nu oferă calitate și ridică riscuri de îmbolnăvire (și de creștere a rezistenței la antibiotice) ar fi două, în opinia lui Foer (alternative care să ofere și utilitate pragmatică și să ia în considerare și suferința animalelor, mai ales că există tot mai multe studii care explorează complexitatea cerebrală și capacitatea înaltă de reprezentare a lumii a acestor specii pe care le creștem și le consumăm): un sistem sustenabil, nedăunător pentru mediu care să crească  animalele și să le ofere o viață bună (adică să le respecte ciclul natural și nevoile) și să le sacrifice într-o manieră umană (fără să le provoace suferință inutilă, din calcul economic). Un asemenea sistem este exemplificat prin câteva inițiative locale: o fermă de curcani și una de porci care par să încerce să respecte exigențele menționate. Însă problema cu un asemenea tip de agricultură eco este că e pe cale de dispariție și e presat puternic de industria agricolă care o izolează și o face dependentă de structuri adiacente (de hrănire sau de tăiere) asupra căreia deține monopolul.  A doua variantă propusă de Foer, mai utopică, cel puțin pentru zilele noastre e să renunțăm pe cât posibil la consumul de carne (pentru a grăbi falimentul unei industrii poluante și supradimensionate, pe de o parte și pentru a permite dezvoltarea alternativelor de cultivare care ar putea oferi hrană pentru tot globul). Prin gestul nostru de renunțare individual nu doar contribuim la reducerea distrugerii mediului, nu doar îmbunătățim sănătatea publică, nu doar respectăm animalele dar ajungem să îi putem influența și pe alții (și nu într-o manieră discursivă prozelită, ci prin exemplu personal al alternativei). Dincolo de argumentele pragmatice, ecologice și cele morale, a renunța la consumul de carne ar putea fi un sacrificiu pentru o lume construită pe alte povești, povești care să nu mai implice consolări iluzorii, complicitate la abuzuri inimaginabile, o lume mai onestă, mai responsabilă în achitarea unei datorii planetare pe care am acumulat-o de prea mult timp.

În ciuda poziției declarate și asumate de autor, cartea lui Foer nu își propune să ne convingă agresiv să renunțăm complet la carne, ci mai degrabă să începem să reflectăm serios la implicațiile pe care le are consumul de proteine animale, să ne imaginăm pur și simplu un exercițiu de renunțare, măcar ocazional, la anumite elemente ale meniului omnivor care, rămân în cele din urmă, expresia unei alegeri personale, zilnice pe care o facem.

De ce mancam animaleJonathan Safran FoerEditura Publica, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *