Animalul povestitor – Jonathan Gottschall

28/10/2019

Animalul povestitor - Jonathan GottschallNe place să citim, ne place să ne uităm la filme, să ne jucăm jocuri video, să ne punem imaginația la contribuție în atât de multe moduri care ne definesc stilurile de viață contemporane. Sunt toate acestea, pragmatic vorbind, doar o formă rafinată de petrecere a timpului liber pe care l-am câștigat în călătoria noastră evolutivă ca specie? Sunt poveștile doar niște expresii memorabile și plăcute ale imaginației noastre? Sau natura și miza lor sunt mai complexe de atât? Într-un volum minunat tradus și publicat în limba română la Editura Vellant (în una dintre cele mai interesante colecții, Colecția Versant, din care mai fac parte și Omul în căutarea sensului vieții a lui Viktor Frankl sau Despre somn, cartea lui Matthew Walker),  profesorul Jonathan Gottschall explorează raportarea noastră la povești în general și ne explică de ce poveștile sunt atât de importante, încât am putea să considerăm omul un adevărat Homo fictis (o creatură definită tocmai prin capacitatea de a născoci).

Gottschall ne invită în călătoria sa într-o manieră captivantă, ca într-un soi de workshop la care cititorul e invitat să participe. Provocându-ne să citim câteva fragmente din povești mai mult sau mai puțin cunoscute, autorul scoate în evidență primele elemente de efect: minții noastre îi este foarte dificil să cedeze forței de aspirație a poveștii (adesea, nu are legătură cu voința, povestitorul pur și simplu pare să preia controlul asupra noastră), însă, pe de altă parte tot ea este care care desfășoară un efort creator impresionant atunci când citim (dat fiind faptul că scriitorii sunt doar niște desenatori experți de schițe pe care tot noi le umplem pe măsură ce parcurgem un text). Poveștile nu sunt transparente doar în mediile amintite: cărți, filme jocuri, ele sunt omniprezente în viața noastră: de la muzică (mai ales muzica pop spune constant povești, simple și uneori previzibile dar care ajung să ne intre sub piele), la luptele sportive (și de fapt, mai toate emisiunile tip reality show), noul jurnalism (care spune povești adevărate cu mijloacele ficțiunii), reclame, săli de judecată (pledoariile avocaților, mai ales în procesele penale, sunt adesea povești iscusit construite). Mai mult, visele noastre nocturne sau diurne, relațiile sociale (discuțiile între prieteni sunt adesea schimburi de povești autobiografice), religia, însăși memoria noastră, toate par a fi modelate de puterea poveștii.

Ficțiunea pare să fie totuși enigmatică. De ce suntem atât de interesați de ea? Ficțiunile sunt un tovarăș natural și inevitabil al copilăriei (copiii par să aibă simțul jocului și al construcției de poveste înnăscut, ar putea exista poate chiar o specificitate de gen al tipurilor de ficțiuni pe care le construiesc băieții, respectiv fetele, în acord cu logica biologică, mai degrabă decat cu evoluția socială care a luat-o cu mult înainte). Ce funcție ar putea juca ele? Un mijloc de seducție (și implicit de selecție sexuală)? O joacă cognitivă (care ne antrenează mintea, așa cum mișcarea ne antrenează mușchii)? O sursă valoroasă de experiențe trăite de alții? Un liant social? Poate niciun scop (ar putea fi doar un drog al creierului, un soi de vulnerabilitate prin care căutăm să obținem recompense interne plăcute)?

Ar putea fi ficțiunea doar un mijloc de a evada din realitate? (dar ar trebui ca poveștile să fie doar despre împlinirea tuturor dorințelor, ceea ce, expus într-o manieră brută, nu ne atrage în ficțiune). Ar putea fi oglinda vieții reale? (dar curentul literar hiperrealist care reproduce felii de viață efective, în toată banalitatea lor deplină nu este neapărat popular)? Ceea ce pune în evidență interersant Gottschall este faptul că am putea vorbi de o gramatică a ficțiunii (așa cum vorbim de o gramatică generativă, conform celebrei teorii a lui Noam Chomsky): nu doar că poveștile reprezintă o realitate transculturală, prezentă în cele mai avansate societăți și în cele mai izolate triburi dar ele par să respecte, la fel de transcultural, o structură, un soi de osatură nu foarte flexibilă, pentru a-și atinge scopul: în esență vorbim de o poveste atunci când avem de a face cu un personaj care intră într-un bucluc (iar tipurile de buclucuri nu sunt nici ele foarte numeroase și, desigur au legătură cu puterea, dragostea,supraviețuirea ) și caută o cale de ieșire. Necazul, buclucul, provocatorul neplăcut în viața reală devine un adevărat motor capabil să ne absoarbă atenția în ficțiune. Chiar dacă, în artă și cu atât mai mult în literatură, modernismul a încercat să modifice acest cadru schematic (poveste = personaj în bucluc care caută ieșirea) , așa cum sugerează Gotschall , chiar dacă o opere precum Ulise sau Finnegans Wake (ca să luăm cele mai ilustrative exemple) sunt apreciate pentru creativitatea limbajului și alte virtuți literare, nu au de fapt popularitate ca povești (și implicit au și un număr de cititori mic  care le citesc mai degrabă pentru altceva, pentru a găsi o miză artistică, nu pentru a le savura ca povești). Care ar putea fi legătura între transculturalitatea realității poveștii care include fascinația pentru catastrofic? Ficțiunea ar putea fi considerată un simulator pentru viața socială, o străveche tehnologie de realitate virtuală (problemele simulate de ficțiune ne poermit să trăim experiențe complicate și potențial amenințătoare fără costul riscant al consecințelor pe care acestea le-ar avea în viața reală). Dar asta nu înseamnă neapărat că stocăm scenarii punctuale din poveștile pe care le parcurgem (dacă ne gândim bine, adesea uităm, eliminăm din memoria semnatică sau episodică multe detalii ale cărților citite sau filmelor văzute), ci mai degrabă ne reglăm și ne pregătim reacțiile procedurale și sociale la experiențe de viață (care sunt fundamentate în aptitudini de care aproape că nu suntem conștienți și care au legătură mai degrabă cu memoria procedurală  -cea responsabilă și de învățatul condusului unei mașini sau a unei biciclete). Există chiar o bază biologică care să fundamenteze acest proces de antrenament pentru viața socială (există studii care sugerează că cei care citesc mai mult au aptitudini sociale mai bune): neuronii-oglindă (neuronii care se activează atunci când observăm experiențele altora)- baza empatiei, neuronii care ne fac să ajungem chiar să trăim o experiență pe pielea noastră doar când citim sau auzim despre ea (ceea ce justifică stările emoționale intense pe care le experimentăm când vedem un film sau lecturăm o carte) și care ajung să întărească și să rafineze circuite neuronale în procesarea informațiilor legate de interacțiunea socială.

Suntem atât de legați de ficțiune (sau de acest simulator constant și oportun prin intermediul imaginației) încât mintea noastră deapănă povești și atunci când visăm (iar în vis predomină, de asemenea , interesul pentru elemente amenințătoare). De fapt, așa cum au sugerat experimentele care au secționat corpul calos din creier (colecția de mănunchiuri nervoase care leagă cele două emisfere cerebrale), emisfera stângă este aproape obsedată de explicații, nu suportă incertitudinea ceea ce o face iscusită și vulnerabilă în același timp. Creierul nostru suferă de fapt de Sindromul Sherlock Holmes (genialitatea cunoscutului personaj al lui Arthur Connan Doyle este de fapt o formă de a fabrica povești complete pornind de la indicii ambigue, o manieră de a selecta o variantă dintre sutele de povești posibile cu o încredere în sine de invidiat) – facem deducții logice în sens invers, pornind de la experiențele prezente și le integrăm convinși într-o anumită poveste. La fel cum, vizual, avem capacitatea de a căuta tiparele abstracte și a le transforma în elemente cu sens (de aceea ajungem să vedem fețe și modele în spuma cafelei matinale sau în norii de pe cer) tot la fel, prin imaginație rezolvăm tiparele de evenimente pe care le întâlnim prin poveste. Doar că asta ne face vulnerabili, mai ales când vine vorba de teoriile conspirației (care, mai toate, ilustrează tiparul narațiunii clasice de care aminteam) – ele sunt reflexul nostru de a găsi un sens și a simplifica evenimente și realități încâlcite, însă pot deveni și periculoase.

Ficțiunea este impregnată în religie și mitologiile naționale. Religia ar putea fi socotită o expresie supremă a dominației poveștii asupra minții umane. Am evoluat să fim religioși, chiar dacă aparent asta ar intra în contradicție cu supraviețuirea (între a sacrifica un ied pentru un zeu și a mânca iedul pare mai util să îl mănânci) pentru că religia, prin unificarea credințelor și practicilor gravitând în jurul unor povești exemplare ne-a ajutat să ne coordonăm comportamentele de grup, să stimulăm sistemele de recompensă,  să proiectam sens asupra unui mediu înspăimântptor.

Imaginația noastră nu este dincolo de orice limită. Chiar dacă putem inventa foarte multe variante de povești, într-un cadru care e însă constrâns de tiparul personaj-bucluc, avem și o anumită rezistență imaginativă și o inflexibilitate morală. Vrem să avem acces imaginar la cele mai neliniștitoare și rele lucruri dar, în același timp, căutăm o formă de justiție poetică (căutăm triumful binelui, dezaprobarea comportamentelor tabu, precum incestul sau anumite crime îngrozitoare, pe care ni le dorim pedepsite). Interesul nostru  pentru povești nu pare doar nestăvilit, ci de-a dreptul inevitabil, așa cum sugerează Jonathan Gottschall.

ANIMALUL POVESTITOR – Jonathan Gottschall – Editura Vellant, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *