Ultimele povestiri – Olga Tokarczuk

26/11/2019

Ultimele povestiri - Olga TokarczukCâștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură decernat în acest an este, alături de scriitorul austriac Peter Handke,  o scriitoare poloneză, Olga Tocarczuk, o autoarea, ale cărei lucrări au fost traduse și publicate în limba română  sub sigla Editurii Polirom, încă din 2002. Justificarea Comitetului care i-a acordat premiul a făcut apel  la imaginația narativă a autoarei care, cu pasiune enciclopedică reprezintă o traversare a granițelor ca o formă de viață. Dincolo de această explicație cu încărcătură filosofică și abstractă (deloc lămuritoare pentru mine), am decis că singurul mod în care îmi pot face o idee despre lucrările Olgăi Tocarczuk este să le citesc. Ocazia a apărut repede. În mod tradițional,  în cadrul Clubului de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov obișnuim, după acordarea Premiului Nobel pentru literatură să selectăm autorul recompensat cu  această distincție, să discutăm un volum reprezentativ semnat de acesta. Nici în acest an nu am făcut excepție și am ales volumul de proze ULTIMELE POVESTIRI, reeditat în colecția Top 10+ a Editurii Polirom.

Ultimele povestiri propune o narațiune pe trei planuri generaționale feminine, conectate,  măcar formal, printr-o legătură familială: o poveste a buncii, a fiicei și a nepoatei.  Primul episod al volumului o aduce în atenție pe Ida, o femeie la vârsta a doua care se întoarce la Varșovia, dintr-un concediu petrecut la Viena, făcând un ocol spontan spre satul de munte al părinților de acum dispăruți. După ce suferă un accident de mașină, Ida se trezește într-o vilă sărăcăcioasă și izolată din munți (o replică, pe undeva, a sanatoriului lui Thomas Mann, din Muntele Vrăjit), un loc în care timpul, departe de a se fi oprit, pare să curgă mai transparent ca în orașele aglomerate: pe de o parte singurătatea și izolarea predispun la meditație, reflecție retrospectivă, pe de altă parte  acea vilă patronată de două personaje excentrice (un bărbat tăcut care robotește toată ziua, ca tras cu arcul și soția sa o femeie cu o boală amnezică, probabil o formă de demență) este de fapt o ultimă stație pentru animalele aflate în pragul morții, un fel de anticameră a morții. Într-o iarnă friguroasă poloneză, în acest spațiu în care Ida este bine primită și găzduită, prima protagonistă se confruntă cu propriul ei parcurs: de la privirea în oglindă care îi amintește vârsta, la evocările anxioase-ipohondre legate de posibilele boli fizice de care suferă (și care, probabil că au rădăcini și în istoricul traumatic de viață: relația probleamatică cu mama, căsnicia cu un soț ratat), la chiar intenția ei de a vizita un loc de acum înstrăinat și degradat al copilăriei (casa părintească a fost vândută, părinții au murit), toate pot fi privite ca niște priviri scurte, inevitabile aruncate morții, un fenomen obiectiv, care devine, indirect, un fenomen profund personal, pentru Ida (dar, de fapt, pentru fiecare cititor), prin aceste priviri.

Al doilea episod o aduce în atenție pe mama Idei, Parascheva, o femeie din Ucraina, căsătorită cu un institutor polonez mult mai în vârstă care își rememorează viața, în timp ce veghează asupra trupului neînsuflețit al soțului ei, pe veranda unei case din munți, tot într-o iarnă aspră. Mariajul cu Petro a fost unul mai degrabă aranjat, cel mult născut dintr-o pasiune unilaterală din partea polonezului, în timp ce Parascheva purta în pântec copilul altuia, un copil care va avea o soartă tragică și va muri curând. Al doilea copil al cuplului, Ida, o lasă pe Parascheva mai degrabă indiferentă, personajul feminin refuzând să-și asume, măcar temporar, statutul resemnat casnic, plat, exprimându-se ca o ființă însetată de viață, apropiere și iubire (asumând cu un curaj kareninian această călătorie pasională) în brațele altor bărbați. Cu toate acestea, chiar dacă sunt atât de diferiți și chiar dacă implicarea lor relațională este asimetrică,  Petro și Parascheva trăiesc o viață în doi (chiar dacă dau senzația unor cărări bătătorite paralele, nicidecum a unui unic drum comun), ritualurile uzuale dar mai ales vicisitudinile istoriei sudează în cele din urmă căsnicia, astfel că, odată cu dispariția lui Petro, supraviețuitoarea mariajului simte că totuși a pierdut ceva, că ceva s-a golit cu regret, nu cu ușurare.

Ultimul episod al volumului se focalizează pe Maia, fiica Idei și nepoata Paraschevei, o autoare de ghiduri turistice care călătorește, de data aceasta  într-o vară călduroasă, în apropierea ecuatorului, însoțită de fiul ei. Și acest ultim personaj va fi  fascinat și tulburat de un alt mesager al morții. Chiar dacă nu mai pare atât de personal ca în celelalte două episoade, ciudatul turist bogat cu talente de magician oferă, în moduri misterioase și neliniștitoare, lecții despre caracterul efemer al vieții.

Poveștile Olgăi Tocarczuk par, cumva, disparate, în ciuda faptului că cele trei protagoniste sunt înrudite. Așa cum remarca autoarea într-un interviu, astăzi continuitatea între generații pare ceva mai degrabă formal, relația cu timpul s-a schimbat, s-a fragmentat, poate tocmai de aceea schița pentru o saga de familie din acest volum pare mai degrabă incompletă, infirmă. Legăturile familiale nu mai au semnificație puternică, tocmai de aceea, în afara unor fire destul de discrete, Ida, Parascheva și Maia par detașate una de cealaltă, par personaje aproape total independente. Pe de altă parte, pe toate le apropie experiența universală a confruntării cu efemeritatea și moartea, în momente și în forme diferite. Probabil că acesta este numitorul comun, elementul în jurul căruia gravitează poveștile Olgăi Tocarczuk: sfârșitul nostru inevitabil, momentele și indicatorii prin care suntem provocați mereu să ne recunoaștem fragilitatea și care ne lasă mereu neliniștiți și ne iau prin surprindere (este o pagină deosebită în volum care pledează pentru necesitatea studiului morții încă de timpuriu, încă din școală să se introducă o materie numită tanatologie). Dincolo de aspectele tematice mai sumbre, scriitura Olgăi Tocarczuk este un adevărat deliciu, în fiecare pagină nu ai cum să nu găsești un pasaj liric , originalitate stilistică și o profunzime așa cum rar îți este dat să întâlnești.

Vă așteptăm impresiile voastre despre acest volum, VINERI, 29.11.2019, începând cu ora 18, la o nouă ediție a Clubului de Lectură de la Librăria Șt.O.Iosif Brașov.

ULTIMELE POVESTIRI Olga Tocarczuk  – Editura Polirom, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *