Petronela Rotar: Mereu zic, după fiecare carte, că nu mai scriu nimic.

29/11/2019

Începând din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna decembrie din 2019, scriitoarea lunii este…PETRONELA ROTAR!

Petronela Rotar: Mereu zic, după fiecare carte, că nu mai scriu nimic.

Foto credit: Mircea Dragoș

LIBRIS:  Când ai scris primul tău roman, ORBI,  ai amintit de un declanșator, de un telefon care te-a împins să scrii în flux continuu, până când cartea a fost gata. Despre AJUTĂ-MĂ SĂ NU DISPAR spui că e o carte care s-a scris numai cum și când a vrut, ca o vedetă năzuroasă. De ce crezi că au fost atât de diferite experiențele de scriere ale celor două romane (dacă, într-adevăr au fost)?

PETRONELA ROTAR: Această carte a fost complicat de la început de scris. M-am apucat de ea acum cinci ani și am lucrat o vreme, destul de susținut, apoi a trebuit să o las, fiindcă nu simțeam că merge în direcția potrivită. M-am întors periodic la ea, însă am avut același sentiment, așa că tot nu am putut-o continua, mi-am zis: OK, e posibil să rămînă un manuscris de sertar, nu ar fi primul, sau poate are nevoie de ceva timp să se mai coacă. Se pare că a doua variantă a fost cea cîștigătoare. De altfel, în cei cinci ani, întreg traiectul ei și al personajelor s-a schimbat 180 de grade. Practic, în prima versiune, Mira murea. Pînă aici a fost, deci, foarte diferită de Orbi. Însă felul în care s-a întors la mine în primăvara acestui an o face mai degrabă asemănătoare. De data asta vizionarea unui film (culmea, făcut tot după o carte!) a declanșat scrisul și continuarea ei. De atunci, am scris la ea în flux aproape continuu, am scris pe șervețele, pe carnet, pe telefon, laptop, însă am avut nevoie și de spații deschise, frumoase, de priveliști, fiindcă atmosfera ei era una foarte densă și am simțit nevoia de un soi de contrabalans ca să mă echilibrez. În plus, ca să pot intra în pielea Mirei, m-am izolat multe luni. De asta am spus că a fost năzuroasă, fiindcă mi-a consumat multe resurse, a fost tare cheltuitoare cu timpul, energia, emoțiile mele. În plus, am avut nevoie de liniște și concentrare fiindcă am lucrat mult la structura ei, am renunțat la multe pagini scrise, am rescris mult, am asamblat, cu atît mai mult cu cît capitolele nu au fost scrise cronologic, așa cum apar în carte, ci așa cum au apărut în capul meu, de parcă ar fi avut voință proprie. De altfel, chiar bănuiesc că o carte, precum și personajele din ea, au voință proprie și cam fac din tine ce vor ele, ca niște copii răsfățați.

LIBRIS: Pascal Bruckner discuta despre paradoxul iubirii, astăzi mai tensionat și acutizat ca niciodată: suntem prinși între o aspirație romantică, de a întâlni sufletul pereche, partenerul ideal alături de care să rămânem toată viața și  libertatea/tentația de a căuta mereu ceva mai bun (exacerbată, astăzi prin conectivitatea universală, adică prin creșterea oportunităților de a întâlni pe cineva mai potrivit). În acest context, se schimbă atitudinea noastră față de relațiile extraconjugale? Trăim vremuri în care adulterul va fi banalizat, resemnificat drept o tentație aproape inevitabilă, cu care ne vom  confrunta fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu?  

PETRONELA ROTAR: Dimpotrivă, cred eu, pare că devine tot mai grav să fii sau să fi înșelat. Și aici este un paradox. Pe de o parte, e tot mai ușor să cunoști și să te apropii de oameni, ne petrecem cu străinii (colegii de muncă, de exemplu) mai mult timp pe zi decît cu familiile în epoca asta, la serviciu oamenii nu mai sunt segregați pe sexe, cum se întîmpla mai înainte, într-o fabrică de tricotaje găseai doar femei, la birouri, doar bărbați, deci tentația este tot mai mare. Dacă stai la birou 10 ore pe zi, unii stau și mai mult, practic ajungi să te știi mai bine cu colegii de birou, să discuți mai mult, să împărtășești mai multe cu ei decît cu partenerul. De aici la amor extraconjugal mai e un pas mic de făcut, mai ales dacă acasă lucrurile scîrțîie. Deci devine tot mai simplu să înșelăm sau să fim înșelați. Însă, în același timp, trăim o epocă în care pretențiile pe care le avem de la parteneri au crescut enorm. Proiectăm pe un singur om nevoile care altădată erau satisfăcute de un sat întreg, un clan întreg. Vrem să ne fie și mamă, și soră, și prietenă, și iubită, și copil, dacă se poate. Ne punem, cum zice Esther Perrel, toți sacii într-o singură căruță, iar cînd căruța o ia pe alt drum, lovitura e uriașă, ne destabilizează grav, pierdem tot dintr-o singură lovitură, nu mai știm cine suntem. Nu știu cum vom rezolva acest paradox, pare că ne-am prins într-o capcană din care este foarte greu de ieșit.

LIBRIS: Cum înțelegi tu infidelitatea într-un cuplu? Începe ea într-un anumit moment sau printr-un gest precis, e reductibilă la un anumit tip de interacțiune (flirt, sex, conversație)? Suportă adulterul o evaluare graduală, poți fi mai mult sau mai puțin infidel?

PETRONELA ROTAR: Nu cred că suportă o evaluare graduală, nu. Și nu cred că e reductibilă la un anume tip de interacțiune. În zilele noastre, infidelitatea a căpătat niște granițe tot mai laxe. Noile media au adus în viețile noastre moduri noi și creative de a fi infidel. Specialiștii sunt și ei confuzi, încă se fac cercetări și studii să vedem care e impactul lor asupra vieții de cuplu, iar noi suntem și mai confuzi. Suntem sau nu infideli dacă nu am interacționat niciodată live cu cineva, dar am făcut sexting sau chiar niște sesiuni video erotice? Suntem sau nu infideli dacă vorbim zilnic pe messenger cu altcineva, din alt oraș sau stat, poate? Nu cred că mai putem reduce infidelitatea la sexul cu alții. Probabil că ea începe atunci cînd începem să ne gîndim, să simțim, să vorbim mult cu altcineva. Cînd îl înlocuim în mintea, sufletul, timpul nostru pe cel cu care ne aflăm într-o relație oficială. Dar, o altă întrebare care apare, suntem noi programați să fim fideli și/sau monogami? Unii zic că da, alții zic că nu, vorba bancului.

Ajuta-ma sa nu dispar - Petronela Rotar

LIBRIS: În AJUTĂ-MĂ SĂ NU DISPAR, Mira, personajul feminin principal se implică, succesiv, în relații cu bărbați căsătoriți. Este Mira un personaj tragic, o ghinonistă a sorții (condamnată mereu să se resoarbă, singurul lucru pe care îl poate face o parteneră după o relație cu un bărbat căsătorit) sau alegerile ei nu sunt întâmplătoare (așa cum ne aminteai, de altfel, în romanul Orbi)?  Este Mira o amantă într-o poziție structural dezavantajată în triunghiul amoros, din care nu poate mobiliza suficient alegeri radicale ale unui partener căsătorit iar partenerii ei trăiesc pur și simplu mirajul (efemer) al crizei bărbatului la vârsta a doua?

PETRONELA ROTAR: Răspunsul sincer este: habar nu am. E foarte tentant și seducător să schematizezi totul, să reduci relațiile la tipare, la patternuri psihologice, ca să înțelegi mai bine sau să ai pretenția asta. Dar este iubirea, întîmplarea de a îl întîlni pe Celălalt doar o schemă mai mult sau mai puțin simplificată de tipare psihologice și explozii de neurotransmițători? În zilele noastre, suntem tot mai tentați să încercăm să decodificăm astfel iubirea, să o interpretăm rece, rațional, științific, dar oare nu cumva pierdem ceva din poezia ei, din miracolul care se produce în momentul în care te simți conectat la o altă ființă vie? Mi-am pus foarte mult întrebarea asta în timp ce scriam cartea, dar nu am găsit răspunsul. Că Mira este un personaj tragic pot fi de acord, că acționează condusă de rănile ei, de asemenea, dar îmi place să cred despre ea că e mai mult decît atît, la fel și interacțiunile ei cu bărbații. Și îmi păstrez rezerva asta și cînd vine vorba de oameni în carne și oase, nu doar de personaje din cărți.

LIBRIS: Deși cele două relații în care se implică Mira nu au un orizont optimist de consumare, ele par totuși să fie importante dintr-un alt punct de vedere, ele catalizează o călătorie importantă în evoluția personajului. Dacă în Orbi ai ales să urmărești consecințele relațiilor toxice, în Ajută-mă să nu dispar te axezi mai mult pe potențialul posibil pozitiv chiar și în relații fără orizont?  Uneori nu e atât de important felul în care evoluează o relație (dacă rezistă sau nu), ci intensitatea cu care trăim, chiar și temporar, în cadrul ei? Mai bine trăiești iubirea (sau un omolog la fel de intens) într-o relație care nu poate rezista , decât să nu o trăiești deloc?

PETRONELA ROTAR: Are Janis Joplin (un alt personaj tragic) un cîntec care sună așa In this world, if you read the papers, darling/You know everybody’s fighting ah with each other/You got no one you can count on babe/ Not even your own brother/ So if someone comes along/ He gonna give you some love and affection/ I’d say get it while you can, yeah/Don’t you turn your back on love, no, no. La vîrsta mea, am ajuns să cred asta, că mai bine trăiești iubirea. Punct. De fapt, și acum citez titlul unei foarte frumoase cărți a lui Ovidiu Nimigean, nimeni nu îți garantează nimic. Totul e o iluzie și o proiecție a minții noastre, mai ales senzația că putem controla ceva atît de fluid și inconsistent cum este o relație între doi oameni în care de tine depinde doar partea ta, și nici acolo nu poți fi sigur că știi cum vei acționa sau reacționa. O relație cu premise foarte mari să reziste se poate ruina foarte repede, precum și invers, una fără mari orizonturi se poate tranforma într-o relație solidă. Așa că, vorba lui Janis, de ce să întorci spatele iubirii cînd ți se arată? Get it while you can.

LIBRIS: Pe Alexa, în Orbi, ai așezat-o și ai lăsat-o la final pe drumul cunoașterii prin psihoterapie. Atribui iubirii în cel de-al doilea roman o funcție psihoterapeutică? Rămâne și Mira pe un drum deschis asumat, după două experiențe sentimentale intense,  acolo în Amsterdam, locul în care a fost cândva cea mai fericită femeie din lume?

PETRONELA ROTAR: Dar iubirea are o foarte importantă funcție terapeutică în orice relație. E acel lucru care te ajută să te descoperi, să te vezi prin ochii cuiva care te admiră, iubește, valorizează, tocmai pentru că tu nu știi prea bine să o faci singur. Cel puțin la început. Iar apoi, funcția ei psihoterapeutică devine și mai serioasă, fiindcă îți arată locurile în care te doare dintotdeauna. Iar, de acolo, e o chestiune de alegere individuală ce faci cu aceste descoperiri. Mira rămîne pe un drum deschis, asta e singura mea certitudine. Însă nu știu cît e de asumat sau în care direcție. Din punctul meu de vedere, Mira poate alege absolut orice de acolo de unde am lăsat-o eu. Să trăiască, să supraviețuiască, să moară. Orice e posibil.

LIBRIS: În cartea ta Mira, Savin și Ștefan sunt personaje vulnerabile și singure (chiar dacă fiecare are propria sa zonă de refugiu: Mira e refugiată în muncă iar Savin și Ștefan în mariaje falimentare). Suntem toți la fel de vulnerabili, când vine vorba de triunghiuri amoroase? Intrarea într-o relație extraconjugală e întotdeauna expresia unor personalități vulnerabile, frustrate, neconsolate? Pornește adulterul doar din relații disfuncționale și naște, la rândul său, o relație disfuncțională? 

 

Petronela Rotar

Foto credit: Mircea Dragoș

PETRONELA ROTAR: Iarăși sunt nevoită să îmi recunosc neștiința și să admit că nu (mai) cred în rețete din astea clare, adulterul apare numai cînd x, relațiile extraconjugale sunt expresia a y șamd. Personal, cred că trăim niște timpuri care ne predispun la alienare, la singurătate, la vulnerabilitate. E greu de detectat cu precizie ce anume ne face să ajungem într-unul dintre unghiurile triunghiului amoros, însă sunt tentată să cred că fiecare dintre cei implicați are o anumită responsabilitate. Uite, am primit zeci de mesaje extrem de profunde și de personale după ce am publicat cartea asta. Oameni care s-au regăsit într-unul dintre personaje, da, chiar și în cel al nevestei acrite. Iar unii dintre ei mi-au spus că relația lor actuală provine dintr-un adulter și sunt fericiți împreună și că, citind, au devenit foarte recunoscători că au ales așa și nu sfîrșit precum în cartea mea. Pot eu spune că relația lor, pentru care sunt recunoscători, este una disfuncțională fiindcă provine dintr-o relație extraconjugală?

LIBRIS: Titlul romanului care pare să condenseze una dintre marile anxietăți ale protagonistei mi-a amintit atât de versurile piesei Bring me to life, semnată de cei de la Evanescence (Breathe into me and make me real, bring me to life (…) Save me from the nothing I’ve become) dar și de recentul film cu Joaquin Phoenix, Joker. Ai simțit vreodată această teamă a dispariției, fără Celălalt care să te valideze? Singurătatea Mirei (care se lipește de ea ca o a doua piele) este de fapt o expresie a condiției noastre umane în general, întotdeauna vom avea nevoie de un Celălalt ca să avem senzația că nu dispărem?

PETRONELA ROTAR: Da, cred că este strigătul mut comun al tuturor ființelor umane. Spune Svetlana Cîrstean într-un poem superb: cine nu e primit în casă nu aparține nimănui/ cine nu este strigat pe numele lui a fost uitat/ cine nu e mîngîiat nu există. Fiindcă noi existăm doar dacă cineva din afara noastră e martor al existenței noastre, dacă nimeni nu e acolo să ne vadă, ce suntem? Iar cînd cineva ne iubește ne ajută să nu dispărem, să existăm, să fim importanți, să contăm. Nu asta ne dorim cu toții? Iar Mira este un om eminamente singur, de o singurătate copleșitoare, așa cum cred că fiecare dintre noi ne-am simțit uneori. Sigur că și eu am simțit această teamă a dispariției. De altfel, nu cumva de asta public cărți? Ca să mă asigur că nu voi dispărea…

LIBRIS: Proza ta din AJUTĂ-MĂ SĂ NU DISPAR este extrem de senzorială, corporalul pare să joace un rol cheie, devine chiar fereastra prin care putem să urmărim evoluția Mirei. Cum se vindecă un corp care depozitează nu doar traume fizice ci și emoționale? E nevoie de acea forță erotică trăită la intensitatea pe care o evoci impresionant, în relația dintre Ștefan și Mira?

PETRONELA ROTAR: Cred că sunt multe moduri de a vindeca un corp, iar acesta e doar unul dintre ele, unul mai degrabă inconștient, intuitiv, aproape disperat. Și, posibil, cel mai intens și plăcut dintre ele, dar și riscant, căci poate duce la adîncirea traumei sau negarea ei. Mai sunt cele conștiente, prin lucrul terapeutic, sunt tot mai multe metode care se axează pe vindecarea corporală, însă pentru ele e nevoie de conștientizarea traumei, de decizia de a face ceva în privința asta, or, Mira nu era genul de persoană care să facă asta. Așa cum se întîmplă cu majoritatea celor care trec prin așa ceva, din păcate.

LIBRIS: Cum ai ales coperta volumului? Cum ai descoperit acel colț de clădire din Amsterdam care închide minunat romanul? 

PETRONELA ROTAR: Prima dată l-am văzut acum 7-8 ani, într-o excursie în Amsterdam în care m-am pomenit deodată în fața lui. Și mi s-a părut, iarăși, un strigăt comun al tuturor ființelor umane. Toți îl purtăm în noi, încă de cînd ne naștem. Iubește-mă e rugămintea mută a bebelușului către mama sa, către tatăl său, iubește-mă așa cum sunt e strigătul pe care îl aducem în fiecare dintre relațiile noastre. Noi, ființele umane, care ne naștem și evoluăm și trăim în cadrul unor relații, împărtășim această nevoie comună de a fi iubiți. Am fotografiat atunci clădirea. Iar de atunci, în fiecare vizită făcută la Amsterdam, m-am tot trezit în fața ei, fără să o fi căutat înadins. Ultima dată, în mai, cînd se întîmpla să scriu finalul romanului (deși mijlocul nu era scris) și atunci mi-am dat seama că exact asta e ce am nevoie și că e întîmplarea necesară să mă găsesc din nou acolo, în fața acelui strigăt. De aici la alegerea copertei a fost un pas mic. Mi s-a părut și jucăuș să fac asta: să las cititorul să descopere abia la finalul cărții care e treaba cu coperta.

LIBRIS: Orbi a avut un ecou semnificativ în rândul cititorilor și pentru că atacă o temă încă tabu, cea a relațiilor toxice și a oamenilor indisponibili emoționali, dar relativ funcționali și bine camuflați. Anticipezi același ecou și pentru AJUTĂ-MĂ SĂ NU DISPAR?  Primele feedbackuri pe care le-ai primit de la cititori și pe care le-ai împărtășit pe blog par deja impresionante. 

PETRONELA ROTAR: Nu am scris cartea asta în vreun scop terapeutic, de devoalare a vreunui tabu sau ceva din zona asta. Am vrut să spun o poveste, așa cum m-am priceput eu mai bine. O poveste despre singurătate, durere, iubire, frică. Despre intimitate. Fiindcă opusul singurătății este intimitatea, iar de intimitate ne este cel mai dor, dar și cel mai teamă. Și am vrut să mă joc, literar, stilistic. Cartea are ecouri puternice, așa este, însă iau lucrul acesta ca pe un bonus extraordinar. Nu poți să nu fii foarte bucuros și recunoscător cînd se întîmplă asta.

LIBRIS: Ai alte proiecte literare în lucru pentru 2020? 

PETRONELA ROTAR: Nu, nu am. Dar eu niciodată nu am proiecte literare, ele apar din proprie voință cînd au ele chef și pun stăpînire pe mine, practic eu sunt proiectul lor. Mereu zic, după fiecare carte, că nu mai scriu nimic. Și asta îmi iese doar o vreme scurtă. Am două cărți în minte, însă nimic pe termen atît de scurt. Ba chiar am făcut un legămînt cu mine că și dacă apare daimonul și mă ia în stăpînire, deci chiar dacă nu rezist și mai scriu ceva, iau o pauză de la publicat în 2020, sunt foarte obosită și vreau să mă concentrez pe celelalte lucruri importante din viața mea. Celor care mă întreabă cînd mai scriu o carte le spun că am scris șapte, deci sigur dacă vor neapărat să citească ceva au de unde alege.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *