O viață fără sfârșit – Frederic Beigbeder

06/01/2020

O viata fara sfarsit - Frederic BeigbederNemurirea rămâne una dintre marile teme ale imaginarului colectiv, din cele mai vechi timpuri și totuși, mai degrabă un subiect de explorat în forme utopice sau distopice, cel puțin până în secolul al XXI-lea. Cât de aproape sau de departe suntem de acest ideal (sau coșmar, depinzând din ce perspectivă l-am privi)? Răspunsuri posibile la această întrebare ne adresează Frederic Beigbeder, în cea mai recentă carte tradusă și publicată de Editura Trei, O viață fără de sfârșit, o combinație originală de literatură și popularizare științifică.

Premisa pare simplă și amuzantă: într-un secol tot mai avansat tehnologic care promovează obsesia de sine, un secol în care selfie-ul și hedonismul narcisic au devenit autentice ideologii, în care ne luptăm pentru maximizarea plăcerii și a iubirii publice, protagonistul homodiegetic al lui Beigbeder este un personaj care cade pradă ușoară obsesiei pentru nemurire. Împlinind 50 de ani (vârsta la care moarte pare tot mai puțin abstactă), punând bazele unei noi relații cu o femeie mult mai tânără, devenind tată pentru a doua oară (sfidând scenariul tipic al biografiei masculine), personajul autorului francez, înzestrat cu luciditate și autoironie devine tot mai preocupat de strategiile de prelungire a vieții.  În fond, el trăiește vremuri fără precedent, vremuri avansate din punct de vedere științific, în care medicina ar putea eutanasia și moartea. Excentricul moderator TV pornește așadar într-o călătorie provocatoare (sub pretextul investigației jurnalistice)de a lua contact cu cercetători de prestigiu pentru a afla cum ar putea, la modul cel mai serios, să devină nemuritor.

În primul rând își evaluează cu atenție starea prezentă la cei mai buni medici din Paris și află că semnele de îmbătrânire și consecințele unui stil de viață toxic își fac simțită prezenta: medicii îl avertizează că suferă de steatoză hepatică, de faptul că trebuie să-și schimbe obiceiurile, în vreme ce pentru psihanaliști el reprezintă un alt caz clasic al Sindromului Peter Pan (în care angoasa în fața morții se travestește într-un hedonism întârziat).  Apoi protagonistul ajunge la laboratoarele din Geneva pentru a afla dacă geneticienii ar putea oferi vreo rețetă de prelungire a vieții pe termen nedeterminat. Deși proiectul cartografierii genomului uman s-a încheiat, geneticienii care izolează ADN-ul oricărui individ și îl compară cu variantele de referință pot cel mult să anticipeze riscul dezvoltării unor maladii, să trateze unele maladii și posibil să regenereze organe (nu însă și creierul). Pe de altă parte cercetătorii din Ierusalim ar putea avea o întâmpinare mai concretă la problema nemuririi, manipulând celule sușă (celule primitive cu capacitate de transformare în orice tip de țesut). Tehnica iPS-urilor (induced pluripotent stemcells), pentru care cercetătorii au primit Premiul Nobel,  presupune reprogramarea unor celule adulte cu ajutorul unor injecții cu anumiți factori ca ele să devină celule primitive, similare cu cele ale embrionilor. Această tehnică face posibilă clonarea de oameni și organe, depășește barierele etice ale distrugerii embrionilor, însă nici ea nu asigură nemurirea: reporgramarea celulară și clonarea presupun o implantare a celulei ou manipulate, deci o altă sarcină, naștere și dezvoltare, iar multe celule iPS sunt instabile și pot duce la apariția cancerului.

Alt popas al personajului lui Beigbeder este la o clinică din Austria care propune un program de detoxifiere digitală și fizică pentru upper-class-ul cu bani: o cură cu meniuri personalizate, ședințe de spălare a colonului, ședințe de respirație, spa, yoga, saună și perfuzii intravenoase cu lumină laser (care ar putea încărca energetic eritrocitele și ar putea activa celulele sușă). Protagonistul lui Beigbeder nu își duce cura la bun sfârșit (care totuși pare să îl revitalizeze) din cauza unui incident anecdotic care îi implică pe fiica sa și pe robotul umanoid proaspăt achiziționat de familia franceză. În continuare personajul principal discută cu inginerii geneticieni despre viitorul alimentației și viitorul Homo Sapiens. În perspectiva scientiștilor, Homo Sapiens își catalizează propria dispariție: după ce a epuizat planeta și-a pregătit și ieșirea din scenă, când a descoperit mijloacele de corecție genetică și de reîntinerire (omul augmentat, Homo Deus-ul lui Yuval Harari este specia care nu mai are nevoie de vorbire în comunicare și nici de reproducerea clasică). Viitorul postuman este al imprimantelor biologice 3d, al fecundațiilor in vitro și clonărilor ameliorate. Viitorul este cel în care fatalul virus HIV devine un vector util în vindecarea multor maladii. Dar pentru a ajunge acolo, cercetătorii se luptă încă cu cele 8-9 mecanisme de îmbătrânire. La Harvard Medical School personajul lui Beigbeder află mai multe despre injecții cu NAD care să împiedice degradarea mitocondriilor (uzinele energetice ale celulei), despre factorii de reporgamarare Yamanaka pentru reîntinerire celulară, despre augmentarea activității telomerazei (enzima capabilă să asigure prelungirea capetelor cromozomiale), despre crearea artificală de organe, resuscitarea speciilor dispărute (s-a reușit aparent reproducerea hemoglobinei de dinozaur). La limită, cercetătorii privesc spre un viitor în care vor putea traduce întreaga moștenire culturală (din limbaj binar informatic) în lanțuri de cod de ADN și să stocheze cumulul de cunoștințe umane în conglomerate celulare (și reciproca ar putea fi valabilă – traducerea ADN-ului în forme stocabile pe harddiskuri).

Cu toate că ipotezele sunt numeroase și promițătoare, nivelul tehnologic de implementarea augmentărilor pare să fie încă destul de fragil și de imprecis. Trecând în revistă secvențierea ADN, congelarea de celule sușă, transfuzie de sânge cu laser, terapia genetică prin injectare de factori Yamanaka și prin CRISPR, printarea de organe în 3D, personajul lui Beigbeder se încăpățânează să se supună la procedurile disponibile care ar putea prelungi cât mai mult viața. Și, în mod ironic, tocmai asemenea proceduri ajung să îi înfrângă, în mod accidental, scopul.

Deși este densă în informație științifică, cartea lui Beigbedere nu devine niciodată copleșitoare sau plictisitoare pentru cititorul neofit iar asta pentru că autorul francez manifestă, ca și în alte volume pe care le-a semnat, același spirit ireverențios, (auto)ironic inteligent. Între polul optimist și pesimist cu privire la viitorul nostru postuman, Frederic Beigbeder preferă o scurtătură amuzantă dar instructivă într-un volum provocator.

O viață fără sfârșit – Frederic BeigbederEditura Trei, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *