Zilele abandonului – Elena Ferrante

23/01/2020

Zilele abandonului - Elena FerranteElena Ferrante a devenit una dintre cele mai apreciate autoare ale ultimelor decenii, cu succes deopotrivă la critică și la public, prin tetralogia napoletană (care s-a vândut foarte bine și în România)  de care însă nu m-am apropiat până acum. Am ajuns să o descopăr pe scriitoarea italiană printr-un alt roman publicat în limba română la Editura Pandora M intitulat Zilele abandonului. A fost o experiență cu adevărat copleșitoare care mă va convinge să parcurg și alte lucrări ale Elenei Ferrante.

Zilele abandonului nu spune, în aparență, o poveste complicată din punct de vedere narativ. Este de fapt o cronică amănunțită, așa cum anunță și titlul, a experienței unei femei italiene părăsită de soț după 15 ani de căsnicie. Detaliul, finețea, profunzimea psihologică și gradația structurării acestei experiențe, așa cum este orchestrată de Elena Ferrante  dau o intensitate de neuitat acestei istorii.

Romanul debutează chiar cu vestea pe care o primește Olga, protagonista poveștii, că soțul ei o abandonează. Printr-o  serie de amintiri contrapuse situației prezente, o redescoperim pe Olga înaintea acestui moment de criză: o persoană relativ echilibrată care detestă tonurile ridicate, mișcările bruște, care vorbește puțin și chibzuit, disciplinată de muncă, loială , gata să își urmeze soțul în călătoriile sale pe mapamond, mereu îngrijită (educația conservatoare din familie a convins-o să își întrețină o frumusețe ca uitare corporală, o frumusețe care să te facă să iubești uitând de trup), mai degrabă introvertită (așteptând cu răbdare ca emoțiile să facă implozie), asumând însă un spirit independent în activitatea scriitoricească cu care cochetează (admiră femile înzestrate, detestă destinele feminine bibelou sparte de bărbați nepăsători) dedicându-se în ultimii ani căminului și creșterii celor doi copii. Momentul în care Mario o anunță pe Olga că o părăsește, fără vreo explicație, reprezintă declanșatorul pentru o destructurare psihică și existențială vertiginoasă pentru protagonistă. Olga nu se lasă pradă disperării de la început, ci își activează toate mecanismele defensive posibile, în fața unei situații cu adevărat limită (după aproape două decenii de căsnicie este dificil să rămâi  singură cu responsabilități casnice, cu copii de crescut și mai ales fără o înțelegere, fără acea piesă de puzzle care să pună în lumină falimentul relațional, încheierea unei etape de viață).

Inițial personajul feminin își impune rezistență și organizare, tocmai pentru a nu repeta tiparul suferind al femeilor dependente pe care îl detestă atât de mult. Plasându-se întâi într-o etapă de negare, Olga e convinsă, observând indicii mărunte, că Mario se va întoarce la ea, ca traversează doar o faza de indecizie tulbure. Apoi, Olga încearcă să își reconstruiască povestea, să îi dea o formă completă în starea deșirată brusc în care se află și începe să își investigheze toți cunoscuții in legaatura cu  posibilele motive ale lui Mario. În acest proces, protagonista traversează primele schimbări, devine tot mai iritabilă, agresivă, se exprimă sarcastic, în limbaj obscen și își pierde repede rapid răbdarea față de cei care pot vorbi de pe pozițiile confortabile și securizante ale unui cuplu. Apoi Olga devine tot mai captivată de explorarea propriului trecut casnic, săpând în propriul univers al amintirilor după răspunsuri. Zilele și nopțile devin un continuum al unui calvar cu două fețe: ziua primează urgența rezolvării sarcinilor cotidiene care o fac să se simtă surescitată și zăpăcită, anxioasă fără motiv (experiență amplificată și de absența acelui partener securizant, o prezență principială liniștitoare) în vreme ce noaptea amplifică urgența nevoii de a înțelege, în zeci de pagini și scrisori pe care Olga le adresează mai degrabă retoric. La aceasta se adaugă o obsesie tot mai pregnantă a faptului că Mario și-a găsit o altă femeie (aspect confirmat după prima întâlnire între cei doi soți, după abandon,  care nu decurge deloc bine).

Destructurarea Olgăi devine tot mai accentuată. Copiii își afirmă mai departe nevoile în fața unui părinte vulnerabil, casa pare asaltată de furnici, gușteri și hoți iar Olga încearcă să nu se dea bătută. Dar ruptura interioară și prizonieratul în bucla căutării răspunsurilor o fragmentează pe protagonistă între două universuri paralele: cel al realității cotidiene  și cel al fanteziei torturante. Fragmentarea devine și mai intensă în momentul în care amanta lui Mario primește un chip, atunci când Olga îi întâlnește întâmplător pe stradă, într-o scenă care îi fisurează toate inhibițiile comportamentale și emoționale. Din acest moment disfuncționalitatea Olgăi se accelerează. Nu doar că ruminațiile obsesive legate de sensul relației pe care a avut-o cu Mario (în fond și-a sacrificat timpul și disponibilitatea cu el atâția ani) ocupă tot mai mult timp, nu doar că problemele de memorie și concentrare se acutizează (iar copiii și câinele familiei au de suferit), dar Olga devine extrem de detasata (sărind de la dependența amoroasă la cinism extrem, reducându-l pe Mario la o personificare iluzorie a unei dorințe sexuale), căutând în același timp validare și compensare pentru dimensiunea ei valabilă relațional într-o interacțiune cu vecinul trecut de 50 de ani, un muzician mediocru, singur și obosit. Culminația crizei traversate de protagonistă are loc în a doua jumătate a romanului atunci când consecințele stărilor ei detașate de realitate, magnetizate intim de suferința psihică se vor afirma plenar, când deopotrivă interiorul și exteriorul vor fi gata să explodeze într-o scenă lentă, condensată în locuința Olgai  în care va rămâne blocată cu copiii și câinele într-o stare de pericol acut. Momentul parțial vindecător pentru o criză de asemenea proporții nu poate veni decât de la contactul și conștientizarea unei suferințe cel puțin la fel de intense, o tragedie care se întâmplă altora și care e capabilă să te catapulteze înapoi  spre realitate, să te scoată din tine cu aceeași forță cu care abisul interior te-a absorbit până atunci.

Scena cathartică din ultima parte a romanului nu epuizează potențialul de suferință, pentru că, chiar și acceptând emoțional, nu doar mental, despărțirea de soț, Olga se recuperează lent și este încă fragilă. Durerea acută se cronicizează și rana se închide măcar parțial chiar dacă nu se cicatrizează cu totul, mai ales că cei doi copii (care își vor vizita de acum tatăl) vor face mereu comparații între noul cuplu și mama lor (în defavoarea mamei, desigur) iar Olga va fi nevoită să accepte că Mario va rămâne o parte din ea și că, iubindu-și copiii, va persista inevitabil atașată și de fostul ei soț ce va rămâne indirect prezent în viața ei.

Dimensiunea obsesivă a despărțirii, a căutării reinventării personale și a unui nou orizont este convingător reconstruită mai ales printr-o tehnică a gradației pe care Elena Ferrante o stăpânește foarte bine. Protagonista nu se dă bătută dar, ca un personaj tragic, este învinsă, într-o primă fază de forța spulberătoare a durerii. Dispariția soțului echivalează cu dispariția unei lumi și a unei dimensiuni a protagonistei. Din cauza proportiei acestei pierderi,  e necesar ca Olga să traverseze o perioadă de doliu. Iar această experiență a doliului, inevitabilă, este magistral reconstruită in trepte, după cum am amintit: de la inflamarea nevrotică, în care anxietatea, disperarea, suspendarea atenției și lacunele memoriei devin tot mai acute și până la decompensarea aproape psihotică (există o  amintire din copilăria Olgăi, cu o femeie părăsită din vecini care se actualizează și ajunge, amplificată de intensitatea calvarului prezent să se proiecteze personificat în exterior, într-o experiență în care granița dintre real și imaginatie nu mai e deloc clară).

Suferința protagonistei aproape ca devine un personaj autonom al romanului,  cu multiple fețe și multiple pârghii de modelare a realității, o forță care pare să  contamineze și să îndoaie nediscriminatoriu totul în jurul ei (la un moment dat chiar Olga își pune problema dacă nu cumva împrăștie în jurul ei sporii toxici ai interiorului suferind). Privit din acest unghi, romanul Elenei Ferrante este o poveste în care suferința capătă reliefuri plastice, sufocante, își întinde brațele dintre pagini și cuprinde cititorii într-o îmbrățișare intimă pe care puține lecturi o pot livra.  Este exact genul de scriitură la care aspiră chiar Olga în roman, o scriitură care te face să arunci privirea ocazional dincolo de rândurile inflamate și să privești în abisul care se deschide, să aștepți măcar câteva minute în care să-ți revii din vertijul proiectat de impactul frazelor.

ZILELE ABANDONULUIElena Ferrante, Editura Pandora M, 2018

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *