Parenting necondiționat – Alfie Kohn

03/02/2020

Parenting neconditionat - Alfie KohnParentingul a devenit de ani buni și în România un curent care atrage tot mai mult atenția. Într-o epocă a supraspecializărilor, în care nu te mai poți pricepe la nimic, nici măcar la lucruri domestice sau casnice, fără să faci un curs livrat de specialiști cu diplome, crescutul copiilor nu face excepție și nu se mai supune de zeci de ani (cel puțin în Occident) unor rigori generale, transmise din generație în generație, completate de intuiție și spirit empiric. Cu atât mai mult în România, acolo unde primele generații care au crescut și au atins maturitatea după regimul comunist, s-a dorit o ruptură cât mai accelerată de strategiile educaționale învechite și simpliste care au pregătit adulți traumatizați (pentru o societate traumatică și traumatizată la rândul ei). Probabil de aceea resursele de parenting, în era 2.0, fie că vorbim de bloguri, platforme, cabinete de consiliere sau de cărți sunt la mare căutare. Generațiile României de azi se orientează după alte repere, susținute de concursul psihologilor și al experților în educație. Problema este că reperele sunt totuși volatile și uneori contradictorii, de aceea probabil că o mare parte a acestor resurse trebuie privite cu prudență dar și cu deschidere. Un exemplu ilustrativ în acest sens este cartea lui Alfie Kohn care a lansat curentul parentingului necondiționat, o perspectivă interesantă și curajoasă, capabilă să sfideze intuiții (sau doar prejudecăți comune), nelipsită însă de riscuri.

Alfie Kohn, un expert în științe sociale care pledează pentru un model de educație progresist  si propune paradigma parentingului necondiționat. Pentru a distila această paradigmă, Kohn critică, prin contrast, parentingul condiționat care ar putea fi identificat cu parentingul familiar, tradițional. Parentingul condiționat, în opinia lui Kohn are o perspectivă relativ negativă asupra naturii umane (copiii par un fel de organisme egoiste care trebuie ținute sub control), este de inspirație behavioristă, centrat strict pe comportamentul copiilor (nu pe ce se află în spatele său) și livrează ca strategii educaționale majore sistemul de recompensă și pedeapsă, mizând pe principiul că anumite comportamente pot fi întărite prin răsplată iar altele descurajate prin mijloace punitive. Pe de o parte Kohn critică fiecare din elementele enumerate. Pe de altă parte sugerează (recunoscând că nu există prea multe studii concludente în acest sens) că, în ciuda eficienței relative a acestui tip de parenting, costurile sale pe termen lung, când vine vorba de adulții care se dezvoltă din copiii expuși acestor strategii este mult prea mare (sugestia ar fi că o parte dintre sentimentele de inadecvare și tensiuni parentale, ba chiar vulnerabilitățile care stau la baza unor sindorame depresive și anxioase sunt de fapt consecințele degradării relației dintre părinți și copii prin strategiile de condiționare).  Perspectiva pe care o propune Kohn privește natura umană într-o cheie pozitivă (copiii nu vor abuza de încrederea pe care le-o acordăm, dacă știm cum să o construim), privește  copilul ca întreg (fără să îl reducă la comportamente), consideră iubirea parentală un dar și propune strategii educaționale de tip ghidaj nu de tip acțiune prin control.

Criticile elaborate pe care le aduce Kohn în acest volum sunt adresate celor mai cunoscute mijloace de educație (valabile la orice vârstă) pe care le antrenează de fapt milioane de părinți: pedeapsa și recompensa. Chiar dacă vechile corecții corporale sunt privite măcar la nivel de standard social ca fiind inacceptabile și păguboase pentru copil, Kohn e de părere că și pedepsele de tip emoțional pot fi la fel de problematice. Exemplul cel mai comun este cel de time-out sau de retragere a iubirii (un termen inspirat din experimentele behavioriste din anii 50) – când copilul încalcă o regulă sau generează o situație problematică, părinții fie îl trimit în camera sa (să se gândească la ce a făcut), fie îl ignoră, fie îl anunță că îl vor lăsa singur drept consecință pentru acțiunea sa. În opinia lui Kohn, departe de a înțelege cu adevărat motivele adultului, copiii vor raționa cu totul altfel: în primul rând ei vor trăi o profundă anxietate de separare (dat fiind faptul că separarea de părinte este printre cele mai dificile experiențe pe care un copil vulnerabil e dispus să o tolereze) și asta s-ar putea să-i facă să sufere mai mult. Pe de altă parte copilul nu se va gândi la impactul acțiunii sale asupra celorlalți ci doar asupra propriei persoane (deci, dimensiunea morală a lecției va fi ratată de fapt – copilul  nu va înțelege de ce rea acțiunea sa, ci se va concentra mai degrabă asupra disconfortului trăit și la cum ar putea fi el evitat pe viitor). Pedeapsa cauzează mai degrabă furie (iar copilul va învăța ca victimă, mai apoi, să devină agresor la rândul său când va impune pedepse altora), oferă un model viciat de utilizare a puterii, eficiența ei în timp e redusă (atâta timp cât motivațiile negative nu au șanse să funcționeze pe termen lung) și, cel mai important, erodează relația dintre părinte și copil și trimite mesaje amestecate copilului: eu sunt părintele care te iubește dar tot eu te fac să suferi.

Probleme mai subtile sunt surprinse și când vine vorba de recompensă, o strategie educațională la fel de problematică. La fel ca pedeapsa și recompensa cumpără supunere temporară, dar orice recompensă întărește motivații extrinseci care, conform studiilor citate de Kohn, scad eficiența oamenilor pe termen lung și scad chiar interesul pentru activitatea pentru care e apreciat. Recompensa poate fi înțeleasă în sens larg, fie că vorbim de acțiuni concrete, simbolice sau verbale, efectul pare să fie similar, așa cum a fost studiat în organizații: generează un tip de presiune, scade interesul pentru o activitate (și crește de fapt interesul pentru laude), reduce creativitatea (oamenii nu mai sunt dispuși să asume prea multe riscuri după ce au fost lăudați cu privire la un anume fel de a face lucrurile).

Când vine vorba de copii atât pedeapsa cât și recompensa vor ajunge în timp să stârnească două tipuri de reacții extreme: fie vor deveni mai degrabă excesiv de supuși fie sfidători (pe față sau pe la spate) , ceea ce Kohn consideră o reacție firească la o tentativă constantă de control.

Cele două strategii antrenate inclusiv în sistemul educațional promovează o cultură problematică a succesului și a performanței: părinții pun presiune pe copiii lor să devină performanți la școală și în sporturi, acolo unde logica competiției stabilește că vor exista mereu perdanți și câștigători. Rezultatul pe termen lung al acestei logici întărite de pedeapsă și recompensă va fi construcția unei stime de sine condiționate și a unui atașament precar în raport cu părinții: copiii vor simți că sunt iubiți doar atunci când ating un anumit standard de comportament sau de performanță. Parentingul condiționat se face prin iubire condiționată și construiește o stimă de sine condiționată, fragilă prin vulnerabilitatea ei la eșecuri și reușite.

Kohn identifică apoi motivele pentru care parentingul condiționat este încă atât de răspândit: pe de o parte împrumutăm strategii parentale de la proprii noștri părinți, pe de altă parte suntem tentați să ne privim adesea cu lipsă de încredere copiii, prețuim performanța, considerăm competiția importantă și judecăm adesea binar (între pedeapsa riguros aplicată și permisivitate totală) și ne e teamă să nu fim inadecvați ca părinți, să nu fim judecați sau ne e teamă pentru siguranța copilului și pentru riscurile permisivității. Contrar acestui model, Kohn propune principiile generale ale parentingului necondiționat: să reflectăm mereu la motivele pentru care cerem ceva copilului, să ne regândim solicitările (adesea avem pretenții deplasate), să punem mereu relația cu copilul pe locul întâi (astfel încât să evităm pe cât posibil laudele sau pedepsele), să ne schimbăm perspectiva când copilul ridică o problemă (să nu dăm prioritate pedepsei ci să ne gândim la suferința pe care o antrenăm), să îi respectăm sentimentele (nu îl contrazicem când spune că urăște pe cineva, de exemplu), să fim autentici (să recunoaștem când suntem obosiți sau nesiguri), să întrebăm mai mult decât să judecăm, să încercăm să înțelegem mereu motivele din spatele comportamentelor.

Ultima parte a volumului este dedicată câtorva strategii generale prin care putem pune în practică iubirea necondiționată (care implică exemple practice despre cum să limităm critica, cum să căutăm alternative la critică dar și la laudă: în loc să îi spunem copilului că ne place un anume desen, că a scris un eseu bun, că e frumos din partea lui că a împărțit prăjitura cu un alt copil, ni se sugerează să observăm mai degrabă detalii, să atragem atenția asupra consecințelor practice benefice sau să îi chestionăm motivele). Nu în ultimul rând, Kohn subliniază importanța de a ne afirma iubirea necondiționată mai ales când copilul nu ne-o cere sau chiar când acesta eșuează.

Cei doi piloni esențiali în noua educație progresistă propuși de Kohn sunt așadar iubirea necondiționată și respectul autonomiei copilului. Oferind o relație de atașament solidă și încurajând copilul să își facă propriile alegeri, adaptate nivelului de vârstă putem întări capacități de socializare sănătoase, o stimă de sine necondiționată și o personalitate armonioasă.

Perspectiva lui Kohn este, într-adevăr provocatoare, ținând cont de faptul că ne face să ne gandim asupra unor  reflexe aparent atât de intuitive: aprecierea copilului și necesitatea de a-i impune limite. Din acest punct de vedere, alternativa lui Kohn (detaliată în alte volume publicate la Editura Multi Media Est) este un punct critic important în anticiparea strategiilor educaționale ale viitorului care mai au nevoie însă de multe studii pentru a limpezi legăturile cauzale pe care autorul le face când vine vorba de consecințele parentingului condiționat.

Pe de altă parte,  a cultiva acest model este încă destul de dificil: pe de o parte părinții sunt deja tributari unor modele bătătorite în obișnuințe educaționale și sociale, pe de altă parte presiunea și stresul în care lucrează (mai ales daca au mai multi copii) nu le permit să fie suficient de răbdători mereu pentru a căuta de fiecare dată să ajungă dincolo de comportament și să cultive doar motivații. În plus societatea de astăzi oferă încă  puține alternative la educația formală clasică (centrată pe modelul competitiv, la fel ca organizarea sistemului economic, în cele din urmă) iar curentele de parenting au creat deja un climat relativ defavorabil și tensionat: modelul iubirii necondiționate (parțial înțeles în felul promovat de Kohn) a fost ocazional pervertit sau exploatat pentru a cultiva o specie de narcisism și de toleranță extrem de scăzută la frustrare care afectează pregnant o parte a generațiilor contemporane, asamblând, la rândul lor premisele pentru anxietate și dezechilibru psihic.

Parenting necondiționatAlfie KohnEditura Multi Media Est Publishing

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *