Dragostea cea veche îți șoptește la ureche – Aurora Liiceanu

12/02/2020

Dragostea cea veche iti sopteste la ureche - Aurora LiiceanuSe spune despre prima dragoste că nu se uită niciodată. Dublând o experiență emoțională intensă cu o experiență de tip inițiatic, prima dragoste trăită ajunge să lase o amprentă de neșters asupra memoriei, poate chiar modelatoare pentru poveștile de iubire trăite ulterior. Adesea această experiență poate rămâne silențioasă, capturată în forul intim al destinelor individuale. Explorarea ei cu mijloace științifice convenționale ale psihologiei poate fi completată însă, așa cum sugerează demersul Aurorei Liiceanu, printr-o explorare a literaturii. Căci cine alții, dacă nu scriitorii, au reușit prin traducerea imaginară și printr-o capacitate expresivă dar și conceptuală aparte, să evoce particularitățile acestui tip de experiență.  Literatura pare să ofere un material cât se poate de generos pentru a înțelege marcajul profund pe care îl sculptează experiența amoroasă într-o biografie. Volumul Dragostea cea veche îți șoptește la ureche explorează tocmai developarea acestui marcaj într-o colecție de capitole prin care Aurora Liiceanu se apropie cu perspective psihologico-filosofice inițial asupra câtorva istorii memorabile despre iubirea dintâi și, mai apoi, asupra fenomenului îndrăgostirii în general.

Primul autor pe care îl abordează autoarea este Yasunari Kawabata. Un scriitor cu o copilărie tristă, neglijată emoțional și însetată de repere, Kawabata pare să trăiască prima dragoste cu tânăra japoneză Hatsuyo. E vorba de o poveste inocentă și tandră, recuperată din scrisori o poveste care însă încetează brusc. Mai târziu, în prelungirea acestei istorii, Kawabata se apropie de Kiyono un coleg de la internat, dintr-o familie echilibrată. Aparenta prietenie inițială se transformă într-o experiență amoroasă complexă. La fel ca Hatsuyo, Kiyono pare o întrupare a delicateții și inocenței. El este cel care privilegiază experiența deosebită pentru Kawabata: îl face pe scriitorul japonez să uite de el însuși (autoreflecția lui Yasunari se condensa într-o imagine negativă de sine, de urâțenie fizică), îl aduce în contact cu versiunea sa infantilă dornică de iubire (astfel încât Kawabata ajunge să trăiască o dublă experiență a sinelui prezent actual dar și a unui trecut alternativ oglindit în imaginea lui Kiyono), îi oferă o liniște sufletească aparte și exercită o curiozitate estetică, ofertantă contemplativ. Din experiența îndrăgostirii lui Kawabata se dezvoltă fascinația acestuia pentru stadiile frumuseții proiectate în timp care, chiar dacă e perisabilă, inspiră în noi o specie de continuitate înălțătoare.

Într-o cheie similară, dar adăugând mai pregnant un raport de tip maestru-discipol, se consumă povestea dintre Hadrian și Antinous din romanul lui Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian. Trecut de 50 de ani, împăratul Hadrian se îndrăgostește de mult mai tânărul Antinous, un băiat sfios, credul, dar în același timp jovial și ludic. Pe coordonatele erastes-eromenos (o relație cunoscută în antichitate, între un bărbat vârstnic și un adolescent) prima iubire capătă și o dimensiune pedagogică.

În Prima iubire, romanul semnat de Ivan Turgheniev, Vladimir, un tânăr ieșit din adolescență o întâlnește pe seducătoarea Zenaida, o frumusețe capricioasă, înconjurată de admiratori și obișnuită să jongleze cu avansurile care i se fac. Experiența lui Vladimir este inevitabil plăcută și dureroasă. Pe de o parte îndrăgostirea aduce cu ea o neliniște aparte, o stare de vis diurn, o plăcere de a trăi fantasme chiar și atunci când actualizarea lor e imposibilă. Pe de altă parte, povestea de dragoste nu poate căpăta reliefuri reale, eșuează prin definiție (din cauza asimetriei participanților). Doar că nereușita primei iubiri ar putea fi tocmai cheia care o face de neuitat (există și un efect psihologic interesant explorat mai încolo de Aurora Liiceanu, efectul Zeigarnik, conform căruia ceea ce e incomplet, neterminat nu se uită, în acest caz povestea imaginară nu găsește completare în real).

O altă poveste celebră de prim amor este cea construită de Nabokov în romanul de debut (încărcat autobiografic, așa cum se întâmplă în cazul scriitorilor debutanți în opinia prozatorului cu origini rusești), Mașenka. În Mașenka, Aurora Liiceanu examinează felul în care prima iubire ar putea fi de fapt o experiență așteptată dar neconștientizată, o creație a celui oarecum gata să o întâmpine (așa cum avem o structură pregătită să asimileze limbajul, am putea avea o structură pregătită să experimenteze iubirea). Îndrăgostit fiind,  Ganin, protagonistul lui Nabokov, chiar și după 6 ani de la despărțirea de Mașenka, trăiește o autentică reverie la vederea imaginii ei: o experiență în care prezentul este șters și personajul masculin este aspirat în tunelul amintirii, trăind de fapt trecutul ca prezent până la saturație. Abia la finalul acestei reverii Ganin își consumă complet experiența (iată cum, în prima iubire despărțirea fizică nu coincide cu despărțirea mentală care se poate produce, desincronizat chiar și la ani de zile distanță).

Aurora Liiceanu analizează apoi povestea dintre Orhan Pamuk și prima lui dragoste de tinerețe, botezată Trandafirul Negru. O iubire de asemenea imposibilă (dezaprobată de părinți), ea este experiența în care autorul turc trăiește dorința de fuziune cu partenera sa cu care împărtășește mai ales tăceri adânci. Dificultatea de a uita această primă iubire e sporită de faptul că lumea exterioară pe care o împărtășise cu Trandafirul negru supraviețuiește despărțirii lor, fiecare loc și lucru prind viață amintind de un trecut fericit dispărut.

Prima iubire poate avea o dimensiune amăgitoare și se poate transforma în obsesie așa cum descoperim în romanul Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Îndrăgostit de Daisy, Gatsby încearcă să repete fantezia de tinerețe, vrea să actualizeze trecutul în prezent (fără să țină cont că prezentul în care încearcă să resusciteze acea seară trăită cu Daisy în urmă cu ani de zile este mai curând o minciună pe care trebuie să și-o autoîntrețină dar fără de care viitorul devine absurd). Gatsby acceptă și necinstea și autoamăgirea doar pentru că nu poate renunța la onestitatea imaginației (el nu-și poate trăda imaginația în care și-a făcut loc eternitatea iubirii pentru Daisy din tinerețe pe care încearcă să o prelungească prin eforturi imaginative și în prezent, către o altă Daisy care nu mai este cea de atunci, așa cum nici el nu mai e cel de atunci).

Unul dintre cele mai elaborate capitole ale volumului este dedicat desigur celebrei iubiri longevive dintre Fermina și Florentino din Dragoste în vremea holerei. Povestea lui G.G.Marquez poate fi socotită o radiografie intersantă a paradoxurilor primei iubiri: ea implică și antrenează o doză puternică de imaginar, susținută de nevoia noastră de a iubi (reflectată și în povestea lui Turgheniev) vulnerabilă la dezvrăjire (Fermina experimentează această dezvrăjire când se întâlnește față în față cu Fermino și realizează că totul a fost o greșeală) dar, pe de altă parte poate păstra un caracter durabil întins pe zeci de ani (chiar dacă în forme mai subtile și dovezi de loialitate). În ciuda faptului că Fermina și Florentino trăiesc despărțiți ani de zile, în ciuda faptului că Fermina se căsătorește și are copii (și, chiar dacă nu și-a iubit soțul cu adevărat, trăiește experiența pierderii, a memoriei tranzacționale,în care și partenerul este o prelungire a suportului de stocare al experiențelor comune), cei doi se vor reuni peste mult timp și vor continua să depindă cumva reciproc, unul de celălalt.

Ultimele capitole cuprind câteva examinări ale intensității primei experiențe de dragoste și a felului în care este ea evocată ulterior. În această ultimă parte, Aurora Liiceanu distinge între vizualizatori și verbalizatori și analizează felul în care scriitorii stăpânesc arta ekphrasisului, arta de a-l face pe cititor să vadă în imaginație prin cuvinte (într-o zonă de intersecție dintre vizual și verbal). Este adusă de asemenea în discuție experiența limerence-ului (o stare de neliniște cu gânduri intruzive, obsesvie față de o persoană, determinată de atracția romantică , ce implică idealizare, teamă de respingere, nevoia de reciprocitate și chiar simptome fizice). Nu în ultimul rând, îndrăgostirea este explorată prin ochii a doi celebri teoreticieni ai ei: Stendhal, cu perspectiva sa a îndrăgostirii ca proces al imaginației (metaforizată în forma cristalizării, adică o supraevaluare a obiectului dorinșței), respectiv Jose Ortega Y Gasset cu perspectiva îndrăgostirii ca fenomen al atenției, având drept rezultat o stare de imbecilizare tranzitorie.

Fără să fie prea tehnică, dar acordând atenție detaliilor și referințelor variate din filosofie, psihologie și literatură, Aurora Liiceanu ne invită la o explorare interesantă și inepuizabilă în universul amoros, dens în interogații și paradoxuri, livrând prin analiza atentă nu doar o invitație la autoreflecție ci și o invitație la (re)descoperirea unor mari povești de dragoste din ultimii 200 de ani.

DRAGOSTEA CEA VECHE ITI SOPTESTE LA URECHEAurora Liiceanu  – Editura Polirom , 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *