Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire – Peter Handke

25/02/2020

O lectură enigmatică, solicitantă pe alocuri, cartea lui Peter Handke mi-a livrat, inegal, o experiență pe care nu aș putea-o numi decât straniePeter Handke este un scriitor germanic, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, decernat în 2019. Un scriitor proteic, cu multe lucrări la activ, de la proză, la dramaturgie și chiar la scenarii de film (unul realizat în colaborare cu apreciatul cineast Wim Wenders), Peter Handke n-a fost însă ferit de controverse, așa cum ne amintește Mariana Lăzărescu în postfața volumului Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire. Denigrat de unii pentru absenteism, note false și patetism, apreciat de alții pnetru inventarea unui stil centrat pe interioritate, pe dinamitarea convențiilor privitoare la reprezentare literară, Peter Handke a fost recompensat cu unul dintre cele mai prestigioase premii literare pentru opera sa influentă care, prin ingenuitate lingvistică, a explorat periferia și specificitatea experienței umane. Unele dintre volumele sale, inclusiv Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire au fost traduse în limba română cu ani în urmă (printre altele în apreciata colecție Romanul secolului al XX-lea a Editurii Univers) și reeditate recent, după decernarea Nobelului, la Editura Art.

Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire este un roman în două părți , relatat la persoana I, în care un personaj nenumit călătorește în America de Nord. Un scriitor fără nume,  în vârstă de 30 de ani, aflat la finalul mariajului cu Judith, fosta sa soție actriță pleacă într-o călătorie peste ocean, traversând SUA de la est la vest. Ajuns de cealaltă parte a Atlantincului, protagonistul găsește însă o scrisoare prin care e anunțat că Judith a pornit pe urmele sale (cu rugămintea bizară de a nu o căuta). Nu aflăm niciodată de ce relația lor nu a funcționat, deși în câteva pagini memorabile personajul narator evocă escaladarea tensiunilor de cuplu: de la faza neînțelegerilor și a explicațiilor expuse cu o oarecare răbdare, la faza de dușmănie care, în mod bizar nu îi desparte pe cei doi. Căci atât Judith cât și partenerul său sunt prinși în noi strategii de înfruntare, postdiscursive și, oarecum adictive: nu mai contează să îl contrazici pe celălalt, nu mai contează să îți impui punctul de vedere, mai degrabă cei doi se preocupă de crearea unor situații în care celălalt să se simtă vinovat (să speli vase pe care partenerul le-a spălat deja, să pui la loc un lucru rătăcit de partener etc), situații în care, printr-un duel al activităților ireproșabile să-l faci pe celălalt să pară incompetent. Tensiunea devine atât de puternică încât, așa cum remarcă chiar naratorul, dușmănia domestică ajunge să se transfere și asupra obiectelor folosite de partener care devin o prelungire a inadecvării insuportabile. Despre tot acest faliment relațional aflăm însă mai târziu în povestea lui Handke.

În prima parte a romanului protagonistul pleacă din Boston, spre Philadephia și mai apoi Phoenixville acolo unde o întâlnește pe Claire, o profesoară de limba germană divorțată și cu un copil. Claire este o femeia cu care protagonistul a avut o relație trecătoare în trecut și în care regăsește un companion potrivit pentru călătoria sa deopotrivă exterioară și interioară. După ce parcurge o altă parte a drumului  prin centrul Statelor Unite, până pe coasta de Vest , spre Twin Rocks, Saint Louis, Rock Hill și mai apoi Los Angeles, povestitorul se oprește pentru un timp în compania unui cuplu longeviv (un pictor și partenera sa), a unui secretar literar ca, în cele din urmă, să simtă tot mai pregnant umbra lui Judith apropiindu-se de el, tot mai convins că aceasta vrea să îl ucidă. Care este de fapt planul lui Judith și care este deznodământul acestei povești bizare vă rămâne să descoperiți.

Romanul lui Handke are un caracter fluid, îți dă senzația că nu se încheagă narativ niciodată, că e pur și simplu o curgere perspectivală, cronologică, e adevărat,  direcționată de fluxul atenției protagonistului. Fapticul este cel mai adesea minor, sunt zeci de pagini în care pur și simplu protagonistul pare să înregistreze detalii mărunte ale experienței cotidiene din călătoria sa. Ocazional, textul cotește spre evocarea unor amintiri (cel mai adesea generate de parcursul unui text literar recurent, Heinrich cel Verde) sau pe analiză interioară – acestea sunt momentele prin care pătrundem în intimitatea și biografia protagonistului fără nume.  Căci Handke ne propune de fapt o dublă călătorie: una , exterioară, prin America diversă, diferită și pe alocuri atât de străină unui european și, pe de altă parte, o călătorie interioară, o reîncercare de reinventare și desprindere de trecut a persoanjului narator. În aproape toate contextele, protagonistul pare să evoce o senzație de inadecvare, o frământare de fond, ea fiind motorul cel mai probabil care îl poartă de pe o coastă americană pe alta. Un trecut oarecum traumatic, cu un tată pe care l-a urât și o căsnicie eșuată, reactualizat de lectura romanelor lui Fitzgerald sau Keller îl împing, probabil neîntâmplător pe narator prin acest tărâm american al posibilităților. În mod ironic încercarea stângace și naivă a protagonistului de a scăpa de trecut e oarecum învinsă de intervenția decisivă a soției lui, Judith (personificarea posibilă a trecutului?).

Într-o cheie de lectură facilă, tentația naratorului de a evada de biografia sa este sortită eșecului, singura șansă pentru o scurtă despărțire fiind de fapt confruntarea cu aceasta.  Pe de altă parte, parcursul aparent fără țintă al  naratorului prin Statele Unite pare să fie motivat de două posibile virtuți ale experienței călătoriei (anunțate de pasajele semnate de Karl Philip Moritz care deschid cele două părți ale romanului): pe de o parte o călătorie într-un spațiu exotic îți dă priza realului, te face să te concentrezi pe experiența prezentă. Pe de altă parte călătoria îți oferă ocazia de a-ți neantiza, măcar parțial memoria: în lumina unui tărâm pe deplin nou și a unor contacte reinventate continuu, al unui flux empiric mereu actualizat care îți umple atenția,  amintirile și experiențele trecute devin pe undeva ireale, capătă reliefurile unui vis îndepărtat. Doar că această rețetă, aparent securizantă, construită din asimilări noi și continue, dintr-o stare complet neînrădăcinată, care permite volatilizarea biografică nu pare să funcționeze pe deplin, ci doar să prelungească  de fapt experiența despărțirii de trecut, fără să o desăvârșească.

O lectură enigmatică, solicitantă pe alocuri, cartea lui Peter Handke mi-a livrat, inegal, o experiență pe care nu aș putea-o numi decât stranie:  contemplativă pe alocuri, alteori poetică, uneori confuză, așa cum probabil se derulează, în realitatea ei secvențială, nu abreviată sintetic, orice călătorie în alte locuri sau în ungherele psihicului.

Vă așteptăm impresiile voastre despre acest volum, VINERI 28.02.2020, începând cu ora 18, la o nouă ediție a Clublui de Lectură, din Salonul Șt.O.Iosif Brașov!

SCURTA SCRISOARE PENTRU O LUNGA DESPARTIRE Peter Handke, Editura Art, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *