Strania viață a unui poștaș singuratic – Denis Theriault

03/03/2020

Strania viata a unui postas singuratic - Denis TheriaultCe ar putea avea în comun dragostea, poștașii și haiku-urile japoneze? Aparent nu foarte multe, mai  ales dacă nu ați văzut fimul Il Postino din 1994, o poveste despre un poștaș care învață să aprecieze poezia și să o cucerească pe femeia iubită, tocmai de la Pablo Neruda. Ele se reunesc armonios și memorabil într-o poveste cu accente comice și ușor suprarealiste semnată de Denis Theriault, într-un volum tradus în limba română la Editura Curtea Veche.

Bilodo este un poștaș de 27 de ani care își iubește meseria. Are o dexteritate în sortarea expedițiilor, urcă fără probleme zilnic aproape 2000 de trepte și trece peste neajunsurile entorselor, vremii nefavorabile sau câinilor dușmănoși din curțile destinatarilor. Iar asta pentru că, în ciuda căderii în anacronic a serviciilor de corespondență, Bilodo se simte indispensabil comunității. Într-o manieră invizibilă dar susținută, Bilodo are senzația că articulează viața cartierului în care lucrează, că îi păstrează o anumită ordine în univers, legând comunitatea prin mesajele pe care le distribuie. În afara timpului profesional, Bilodo este un ins retras, pasionat de caligrafie și jocuri video, un om blând al subteranei care preferă să se refugieze în propriile lumi cu potențial de evadare. În acest sens, Bilodo decide să nu fie doar un facilitator al lumii pe care o aduce în comuniune, ci un participant pasiv, măcar un observator cu poziție privilegiată.

Astfel, protagonistul alege să deschidă și să parcurgă scrisorile pe care le distribuie, să își creeze un adevărat foileton privat prin care trăiește cu procură, prin care simte viața în intimitatea și diversitatea ei. Voyerul plin de imaginație ajunge însă sedus de propriile obiceiuri, atunci când descoperă un schimb de epistole între un bărbat și o femeie condensat în strofe cu structură tipică, de fapt în haikuuri scrise de mână. Haikuul, așa cum urmează să afle mai târziu, sunt forme poetice cultivate de japonezi, forme fixe menite să surprindă instananeul, detaliul, să te facă să simți și să vezi lucruri, o adevărată partitură adresată simțurilor în care ciocnirea dintre fueki (partea din haiku care surprinde  imuabilul,  eternitatea) și ryuko (partea din haiku care surprinde fugitivul, efemerul) creează un efect de tensiune și armonie cu totul deosebit. Citind haiku-urile trimise de Segolene, o profesoară din Guadalupe, participând de fapt la misterul și frumusețea concisă a strofei unice pe care expeditoarea o trimite săptămânal prietenului ei, Grandpre,  Bilodo ajunge să se îndrăgostească, să dezvolte o adevărată fascinație pentru această femeie. Fantezia sa merge departe, îi privește fotografia găsită într-una dintre scrisori, se documentează despre insula din care provine, totul ca să își poată alimenta imaginația, să poată visa  high-definition, cu toată tehnologia mentală. Când destinatarul scrisorilor dispare într-un accident neprevăzut, Bilodo, pentru care viața pare să devină fadă, în lipsa existenței ca martor epistolar, ia decizia de a asuma calitatea deplină a destinatarului și chiar a participantului la schimbul de scrisori: preia apartamentul defunctului Grandpre, se inițiază în lirica japoneză, exersează caligrafia prietenului lui Segolene,  și, într-un moment de grație (neîntâmplător, de altfel), găsește chiar și chimonoul pasionatului de cultură niponă care se va dovedi  un fel de catalizator creator.Bilodo ajunge astfel un impostor perfect, reușind să alcătuiască haikuuri la aceeași înălțime stilistică cu a predecesorului său și să reia lanțul epistolar cu Segolene. Nu doar că schimbul de haiku-uri continuă, dar el devine mai intens mai frecvent, ocazional se rafinează, trece prin varianta tanka (un tip de poezie mai amplă, un haiku și un distih, un gen liric mai pretențios, mai intelectualizat) și, cel mai important, capătă expresia uneltei tot mai precise în sculptarea dorinței, în codificarea tot mai evidentă a intensității emoționale a semnatarilor.

Fantezia e amenințată însă de Robert, prietenul lui Bilodo care se va amesteca inoportun și trivial în această intimitate epistolară, expunând protagonistul într-o lumină mai degrabă anecdotică și amestecându-l într-o încurcătură menită să-l ridiculizeze.

Bilodo se mulțumește însă doar cu fantezia sa epistolară. Tentativele de a transforma, de a amesteca această lume cu alte promisiuni de concretizare sau cu o confruntare cu universul său domestic sunt tulburătoare pentru protagonist. Nu este el capabil să își actualizeze fantezia? Nu poate depăși rolul de impostor pe care l-a exersat atât de bine (în ciuda faptului că, în mod ironic, Bilodo a câștigat prin acest efort un mijloc de expresie autentică pentru trăirile sale personale?)? Vrea să conserve o potențialitate frumoasă cu o parteneră imaginară, să protejeze, prin mijloace poetice, un tip de relație?  E scindat pur și simplu între două existențe? Sunt ele incompatibile sau nu pot fi reunite din lipsă de curaj? Sau poate că efectul imersării lui Bilodo în acest flux de sensibilitate modelat cu structuri și spirit nipon ajunge să deschidă o altă perspectivă asupra realității, până la descoperirea unei ciclicități (absurde sau amuzante) a întregii sale existențe? Vă rămâne să descoperiți în ultima parte a romanului cu accente stranii, inspirate parcă din Locatarul himeric al lui Roland Topor.

Un tribut miniatural dar cuceritor adus comunicării epistolare, romanul lui Denis Theriault ne amintește cât de puternice pot fi spiritul poetic și imaginația, pe deplin rotunjite și potențate de rigorile de redactare ale scrisorilor în construirea unei experiențe și legături interumane.  Stăruința  în comunicare, efectul așteptării,  aparenta ireversibilitate a transmiterii care implică o alegere scrupuloasă a cuvintelor, finisarea mesajului cu straturi care suportă lecturi multiple și totuși condensează un esențial pentru un ochi atent, iată doar câteva dintre elementele evocate în această poveste de dragoste epistolară, capabilă să creeze o legătură specială.  E vorba de o legătură mediată mai degrabă prin imaginație și poate de aceea, cu atât mai intimă, dar, în același timp, fragilă și înșelătoare, capabilă să călăuzească spre un coșmar al ciclicității. Sau poate e doar un aparent coșmar pe care putem să învățăm, la fel ca protagonistul să  îl întâmpinăm cu seninătate orientală. Căci dincolo de efectul suprarealist straniu, ușor întunecat al finalului cărții, am putea remarca în deznodământ un  fel de preț pe care îl plătim pentru viețile alternative pe care le trăim în și prin ficțiuni,  un preț al cunoașterii care aduce cu sine o nostalgie față de potențialul actualizabil dar și povara actualizării deformate.

Strania viață a unui poștaș singuratic Denis TheriaultEditura Curtea Veche, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *