Anxietatea – Scott Stossel

10/03/2020

Anxietatea - Scott StosselPe când studiam la facultatea de medicina eu și colegii mei am trecut prin sindromul studentului la medicină. Probabil o subspecie de ipohondrie, în sindromul studentului la medicină dezvolți îngrijorarea că ajungi să suferi de multe dintre bolile pe care le studiezi, ajungi să interpretezi fiecare manifestare de altfel benignă, precum o durere de cap sau o constipație drept semne ale celor mai catastrofice afecțiuni. Există și un revers al acestui sindrom: situația în care chiar suferi de o afecțiune cu potențial debilitant, de-a lungul întregii vieți și ajungi nu doar să coabitezi cu ea, sub îndrumarea specialistului ci să-i aprofundezi istoria, semnificațiile și să împărtășești ulterior publicului larg cunoașterea, deopotrivă subiectivă și obiectivă, într-un gest de generozitate admirabil. Este ceea ce a reușit să facă Andrew Solomon, în impresionantul volum publicat acum câțiva ani la Editura Humanitas, intitulat Demonul amiezii, o poveste deopotrivă personală și documentară despre una dintre maladiile reprezentative pentru secolul nostru. Este ceea ce reușește să facă și Scott Stossel într-un volum cel puțin la fel de provocator și interesant cu sora mai mică a depresiei (care, în ultimii 30 de ani, a ajuns să crească destul de mare), anume anxietatea.

Suferind de anxietate încă din copilărie, Scott Stossel a traversat în tandem, ba chiar a trăit pe viu, în încercările de a gestiona o afecțiune poate mai invalidantă decât ar părea la prima vedere, istoria dezvoltării psihiatriei, psihoterapiei, farmacologiei dar și a culturii populare, puternic marcată de transformările din  sănătatea mentală în ultimele decenii. La fel ca Andrew Solomon, Scott Stossel propune în recentul volum tradus la Editura Humanitas, o poveste în care accentele subiective (menite să stimuleze empatia și înțelegerea profund umană a cititorului în ceea ce privesc tulburările legate de anxietate) se împletesc cu aspecte istorice, farmacologice și genetice în încercarea de a înțelege un fenomen care a însoțit specia umană din cele mai vechi timpuri.

Probabil cel mai frecvent simptom psihiatric întâlnit în populația generală, anxietatea a devenit o problemă tot mai mare, dacă ne raportăm doar la datele statistice ale ultimilor ani, invocate și de Stossel. În SUA tulburările legate de anxietate sunt debilitante pentru mai bine de un sfert din populație, în Marea Britanie peste 15% din oameni suferă de asemenea probleme și 20% din pacienții medicilor de familie primesc tratamente cu benzodiazepine (clasa de medicamente sedative, din care fac parte popularele Xanax, Diazepam sau Anxiar). Lucrurile s-au schimbat profund, procentele de diagnostice și numărul de medicamente și terapii antrenate au crescut însă abia în ultimii 30 de ani. Ceea ce nu înseamnă că anxietatea e o chestiune nouă căreia societățile îi dau atenție (prin cercetări și terapii de miliarde de dolari) abia în aceste decenii.

Prezentă încă din vremurile antice, anxietatea (în forma conceptuală în care e utilizată astăzi, conform manualelor psihiatrice internaționale) a cunoscut o metamorfoză îndelungată și, implicit, ei i s-au atribuit semnificații variate. Din acest punct de vedere, Stossel remarcă, pe bună dreptate, faptul că nu e ușor să dai o definiție deplină. Orice definiție antrenează de fapt un punct de vedere care te plasează într-un context de semnificații și implicații. Există, pe de o parte, o perspectivă biologistă ale cărei rădăcini pot fi trasate până la Hipocrate și Aristotel: de la dezechilibrul umoral al anticilor, anxietatea a fost asociată și explicată apoi de evoluționism drept o reacție de frică, un instinct primitiv declanșat însă la momentul nepotrivit sau dintr-un motiv nepotrivit și, mai apoi, de farmacologia și neurobiologia modernă drept un dezechilibru al neurotransmițătorilor și o hiperactivare cerebrală și vegetativă.

Pe de altă parte, o perspectivă psihologistă trasabilă tot din antichitatea greacă, prin Platon și Epictet sugerează că oamenii se tem nu atât de lucruri în sine, cât de felul în care le privesc. Prin Spinoza și până la Beck și Ellis (fondatorii unora dintre cele mai populare sisteme de terapie contemporane- terapia cognitivă, respectiv terapia rațional emotiv comportamentală) anxietatea a fost privită și ca rezultatul unei gândiri greșite, care deformează realitatea și antrenează ulterior emoții și comportamente inadecvate (dar care se poate corecta).  Să nu uităm, de asemenea, cât de importantă este anxietatea și în perspectiva particulară a psihanalizei: anxietatea nevrotică este expresia conflictelor psihice nerezolvate.  Nu în ultimul rând anxietatea are valențe spiritual-filosofice, este un concept central al filosofiei lui Kierkegaard și a existențialismului: o neliniște generată de însăși condiția umană care deține libertatea de a alege între opțiuni fundamentale fără să aibă garanții în ceea ce privește corectitudinea lor. În această perspectivă, anxietatea este un fenomen specific uman, pentru că este orientată spre viitor, este ascoiată cu teama de moarte, implică o senzație de timp, de conștientizare a amenințărilor potențiale,  este semnalul erodării mecanismelor de apărare împotriva vicisitudinilor existențiale (e mult mai ușor pentru minte să creeze simptome de anxietate care să ne distragă decât să se confrunte uneori cu adevăruri dureroase legate de situații existențiale prezente) sau expresia unui efort nereușit de rezolvare a conflictelor existențiale. Fără să dea un răspuns tranșant, Stossel sugerează, echilibrat, că toate aceste definiții și unghiuri de a privi anxietatea se întrepătrund când vine vorba de întâmpinările pe care și el, în calitate de pacient, le-a căutat toată viața. Are sens de fapt, să privim anxietatea multiperspectival pentru a-i înțelege complexitatea.

Capitolele volumului explorează pe de o parte evoluția anxietății ca afecțiune medicală (mai ales în ultimii 40 de ani), în forma numeroaselor tulburări inventariate de ghidul american de diagnostic psihiatric (DSM), pe de altă parte analizează explicațiile care stau la baza anxietății, atât din direcție psihologistă cât și neurobiologică. Fiecare capitol  este deschis de un fragment biografic, în care Scott Stossel ne prezintă momentele complicate prin care a trecut, încă din copilărie în confruntarea cu anxietatea, de la anxietatea de separare, la emetofobie (teama de a nu vomita) și o mulțime de tulburări digestive, la anxietatea de performanță (reducerea reușitelor sau chiar blocajul pe care îl trăim când suntem monitorizați social, în public), la agorafobie (și teama de a zbura cu avionul). Toate acestea l-au afectat profund, nu au reprezentat doar disconforturi punctuale ci au generat comportamente de evitare și l-au făcut pe autor să rateze momente importante, în plan personal și în carieră (ceea ce este convingător mai ales pentru cei care nu înțeleg proporția debilitantă a acestui tip de afecțiune). Anxietatea îmbracă, desigur, o formă biologică concretă care ne face să o resimțim atât de visceral: activează răspunsul de tip luptă și fugi, ne provoacă tulburări de memorie, concentrare, ne aduce într-o stare de stres. Anumiți oameni par să fie de la naștere mai anxioși, în sensul că au sisteme fiziologice de răspuns mult mai sensibile, cu praguri de activare mai scăzute și cu reactivitate mai mare la hormonii de stres, că au nivele de neurotransmițători mai mici (testele făcute pe soldații americani înscriși în cele mai dure programe de antrenament au corelat direct nivelul neuropeptidei Y cu rezistența psihică și absența anxietății în cele mai dure situații). De asemenea, în ultimi ani s-au descris mai multe gene care predispun la anxietate (prin medierea sintezei de neurotransmițători) și la temperamente inhibate.   Doar că aceste ipoteze biologiste sunt destul de recente. În fapt, ele au fost făcute posibile mai degrabă de progresul farmacologiei care a avansat însă mai curând accidental dar care a transformat ulterior profund abordarea și perspectiva asupra tulburărilor mentale în general: de la bartbituricele toxice din prima jumătate a secolului al XX-lea, după câteva teste de purificare a penicilinei a apărut tranchilizantul meprobamat (care devine în doar 18 luni cel mai prescris medicament din acestă clasă în anii 50), apoi experimentele cu antihistaminice în scopuri sedative operatorii au adus la lumină clorpromazina (primul antipsihotic), testele de tratament pentru tuberculoză au adus primul IMAO (inhibitor de monoaminoxidază ulilizat în depresie), în vreme ce anii 60 au adus clordiazepoxidul (primul medicament benzodiazepinic) și apoi diazepamul și alprazolamul.

Finalul anilor 80 a produs o nouă revoluție odată cu apariția ISRS (medicamente antidepresive de generație mai nouă decât triciclicele) care au devenit cele mai bine vândute medicamente pe rețetă după anitibiotice astăzi. Progresul farmacologic a fost dublat (sau, justificat, după unii) de un progres al procesului de diagnostic (care să legitimeze uzul medicamentelor) și așa au apărut numeroasele tulburări de anxietate pe care le cunoaștem azi în forma clinică detaliată. Biologia este totuși influențată de mediu, predispozițiile se actualizează sau nu pe deplin în condiții de interacțiune socială particulară după cum au sugerat studiile revoluționare ale lui Bowlby cel care a elborat teoria atașamentului (stilurile de atașament ale părinților pot anticipa ulterior tipurile de răspuns la mediu pe care le avem, securizante sau dimpotrivă anxioase). Disputa natură-cultură în ceea ce privește fundamentele tulburărilor psihice nu a fost tranșată nici astăzi (deși sunt tot mai multe argumente în favoarea direcției biologiste) ci a fost rezolvată aproape echitabil, în cadrul modelului diateză- stres (avem predispoziții genetice și factori de risc prin biologie, dar activarea lor depinde de interacțiunea cu mediul și cu familia).  Cu toate acestea, problema anxietății , tratată astăzi prin nenumărate terapii, farmacologice sau nu ne proiectează într-o zonă de dispută aprinsă: am ajuns să trăim anticipând minunata lume nouă a lui Huxley, cu pumni de pastile care învârt și justifică industrii de miliarde de dolari, aducând beneficii mai degrabă iluzorii și lăsându-ne să căutăm mereu bulina care să ne aducă o stare puțin mai bună, uitând că viața are și o dimensiune frustrantă? Este situația actuală justificată de idealul umanist al ameliorării constante a vieții și a suferinței, mai ales când prețul pe care suntem nevoiți să-l plătim este infim față de acum o sută de ani?  Este bine că anxietatea a devenit astăzi mai degrabă un simptom, un sindrom, o tulburare ce poate fi întâmpinată cu terapii adecvate? Era mai bine să o vedem ca un semn care ne spunea ceva important despre confruntarea noastră cu experiențele profund și general umane?

Fără să ofere un răspuns tranșant,  un autor cu credibilitate precum Stossel, atâta timp cât poate vorbi atât în calitate de pacient dar și de jurnalist documentat cu gândire critică și chiar de părinte al unor copii care prezintă, la rândul lor, tulburări anxioase, ne oferă un răspuns mai degrabă nuanțat: da, este în regulă să fim circumspecți în ceea ce privește promisiunile farmacologice momentan (care pretind uneori să amelioreze mai mult decât o pot face în fapt, uneori cu costuri biologice suplimentare), dar nu putem nega că, măcar pentru un procent al pacienților, psihiatria biologică a adus o ușurare enormă. Pe de altă parte, nu ar trebui să abandonăm perspectiva mai largă care ne poate livra o înțelepciune a anxietății (ea este oricum necesară, măcar la un nivel moderat, pentru a realiza performanțe precum o sugerează studii clasice în domeniu): ingredient esențial al capacității de adaptare, poate al reacțiilor morale, anxietatea pare să fie totuși un tovarăș inevitabil al condiției umane, un complement al disponibilității noastre de a ne proiecta în viitor.

ANXIETATEA – Scott Stossel – Editura Humanitas, 2020

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *