Pacientul H.M. – Luke Dittrich

31/03/2020

Pacientul H.M. - Luke DittrichLa începutul anilor 30, un băiat pe nume Henry, din statul Connecticut al SUA a fost doborât, într-un accident de un biciclist și a suferit un traumatism cranio-cerebral. Câte asemenea scene au loc, din păcate, în atâtea colțuri din lume chiar și în acest moment este greu de estimat. Doar că acest moment, aparent banal, aparent comun  și mai ales consecințele probabile ale sale au schimbat istoria științei și felul în care înțelegem astăzi memoria. Henry Molaison (sau H.M cum a ajuns să fie recunoscut, asumând standardul științific al confidențialității,  în atâtea lucrări de medicină și pishologie), băiatul deloc remarcabil al unei familii modeste americane a devenit până în 1990 cel mai studiat pacient al tuturor timpurilor, o adevărată cheie esențială în dezvoltarea științelor cognitive. Cum s-a întâmplat asta? Povestea sa care montează povestea descoperirilor din domeniul neurobiologiei și stiintelor cognitive e reconstruită, într-o manieră originală și eclectică de Luke Dittrich, într-un fascinant volum tradus în limba română la Editura Vellant.

Raportarea autorului la această poveste nu este deloc neutră. Luke Dittrich este nepotul neurochirurgului William Beecher Scoville care l-a operat pe Henry Molaison în anii 50, deschizând drumul explorărilor spectaculoase în domeniul memoriei. Tocmai de aceea povestea lui Luke are un caracter caleidoscopic: este deopotrivă o istorie de familie, o istorie a evoluției practicilor medicale, o istorie a progresiei standardului științific și o istorie a opțiunilor de viață.

După ce a obținut o diplomă în istorie, Luke Dittrich a lucrat ca profesor de engleză pe platformele petroliere din Egipt, acolo unde și-a descoperit afinitățile scriitoricești, devenind redactor la o publicație. Apoi a început să scrie pentru Esquire și a fost invitat să găsească o poveste despre care ar fi putut vorbi cu pasiune. Așa a ajuns să spună povestea bunicului său și a celui mai celebru pacient pe care acesta l-a avut, anume H.M. Până să se întâlnească cu Henry Molaison, Bill Scoville era deja unul dintre cei mai mari, talentați, creativi și aventuroși neurochirurgi ai SUA. Un descendent al familiei Beecher (o familie celebră pentru pozițiile antirasiale în secolul XIX), cu studii medicale solide și variate (de la chirurgi,e neurologie, psihiatrie), Bill Scoville s-a remarcat printr-o practică care părea promițătoare la acel moment (și care astăzi ar putea fi privită drept o barbarie): psihochirurgia – chirurgia creierului pentru tratarea tulburărilor psihice (e vorba în primul rând de lobotomia frontală, rafinată ulterior în mai multe variante – secționarea fibrelor nervoase la nivelul lobului frontal pentru ameliorarea în general a psihozelor). După ce își operează propria soție (care suferă, cel mai probabil, de schizofrenie), după ce ajunge să aibă la activ mii de operații considerate de succes, Bill Scoville îl întâlnește pe Henry Molaison, un tână care, după accidentul din copilărie a dezvoltat o epilepsie rebelă la tratament, cu crize epileptice atât de dese încât nu-i permiteau să desfășoare aproape nicio activitate profesională. Valorificând descoperirile unui alt neurochirurg canadian Wilfred Penfield (unul dintre cei care au dezvoltat teoria specializărilor regiunilor cerebrale, mai ales ale suprafețelor corticale senzitive și motorii), dar încă nefiind edificat cu privire la funcțiile unor structuri profunde precum lobii temporali mediali, Bill Scoville deschide craniul lui Henry Molaison doar pentru a descoperi că structurile bănuite a fi sursa crizelor epileptice sunt de fapt intacte macroscopic, fără leziuni. Acesta este însă un moment de răscruce, în care Scoville decide totuși să secționeze și să aspire lobii temporali mediali ai lui Henry. Ce a urmat? Crizele s-au mai diminuat, chiar dacă nu au dispărut, dar Henry și-a pierdut memoria de fixare (adică capacitatea de învățare) aproape complet. Pornind de aici, el a intrat în atenția unor cercetători importanți de la Institutul din Montreal (Catherine Milner) și de la MIT (Susan Corkin) care au avansat, alături de echipe numeroase de rezidenți, medici, psiholingviști cele mai îndrăznețe teorii legate de memorie și de structurile cerebrale responsabile pentru această funcție, cea mai cunoscută (devenită o teorie clasică astăzi) fiind diferența între memoria semantică (adică memoria evenimentelor, faptelor) și memoria procedurală (adică memoria automatismelor necesare realizării unor activități: de la desenat, la mersul pe bicicletă șamd). Nici după moartea sa, Henry nu a încetat să slujească inspirației științifice. Creierul său a fost feliat, scanat, reconstruit digital și a devenit un obiect de dispută aproape inimaginabilă între cei care s-au străduit să îl înțeleagă.

Aplicând standardele contemporane,  experiența lui Henry Molaison este de compătimit iar cei care au participat la apariția ei ar fi aspru judecați și condamnați: în fond, el pare să fi fost victimă supusă unor practici barbare, în condiții dubioase,  care l-au lăsat cu o infirmitate dobândită în mod nejustificat și neînțeles. Doar că, pentru a înțelege ce i s-a întâmplat lui Henry Molaison, Luke Dittrich preferă să ne introducă în contextul epocii, să ne familiarizeze cu motivațiile profesionale dar și cu backgroundul personal al actorilor, cu aspirațiile și rezultatele timpurilor care au făcut în cele din urmă posibile paradigmele conceptuale contemporane și practicile științifice actuale.  Astfel Dittrich ne poartă prin istoria neurochirurgiei (din Egiptul Antic și până în anii de glorie ai psihochirurgiei de după perioada postbelică), prin istoria psihiatriei (cu practici precum electropirexia, comele insulinice, crizele epileptice produse cu Metrazol, terapia electroconvulsivantă primitivă etc) și marchează elementele de tranziție și optimismul noilor și anemicelor descoperiri, într-un context încă atât de obscur conceptual și profesional. De asemea, Dittrich ne introduce în evoluția standardelor medicale și ale cercetării științifice: de la îngrijirea deplorabilă a pacienților psihiatrici până la raportul Bedlam din 1946 (și deschiderea oportunităților de finanțare pentru managementul moral al patologiilor psihice) la studiul celor defecți accidental (adică al celor care se nășteau cu anomalii sau sufereau accidente mutilante – cazul Phineas Gage, cazurile profesorilor Broca și Wernicke care au descoperit centrii cerebrali ai limbajului etc) la defectele provocate intenționat (studiile condamnabile ale medicilor naziști în lagărele de exterminare și mai apoi studiul celor operați de psihochirurgi), la necesitatea apariției loturilor de control și a consimțămintelor informate.

Împletind istoria personală cu istoria de familie, antrenând o autentică aventură în lumea istoriei medicale (cu momentele ei de glorie și de ridicol), Luke Dittrich construiește un volum scris parcă în spiritul fluid și încă relativ misterios al felului în care funcționează memoria: cu treceri de la cronică faptică la amintiri personale emoționante, cu evenimente de familie care se împletesc cu întâl, cu încercări empatice de înțelegere a experienței (blestemate sau binecuvântate) a unui om lipsit de capacitatea de se întoarce prea mult în trecut sau de a se proiecta în viitor. Mult mai mult decât o incursiune în developarea științei, volumul unic al lui Luke Dittrich este și un omagiu (onest, de altfel,  care scoate la suprafață și momentele controversate moral) adus fragilității umane în general: cercetători, pacienți, chiar ansamblul cunoașterii noastre s-au aflat toate la răscruci în anumite momente, au traversat perioade vulnerabile și riscante, prin care am pierdut dar am și câștigat înțelegerea pe care o avem astăzi asupra minții noastre, asupra demnității umane în general.

PACIENTUL H.M – Luke Dittrich – Editura Vellant, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *