Cantec lin – Leila Slimani

13/04/2020

Cantec lin - Leila SlimaniDupă romanul de debut, În grădina căpcăunului, o explorare nuanțată a dependenței sexuale, fără verdicte și prejudecăți, Leila Slimani a publicat volumul care i-a adus Premiul Goncourt în Franța, intitulat Cântec lin, tradus și în limba română la Editura Pandora M.  E vorba de un roman cu o deschidere extrem de brutală care i-ar putea face pe cei mai sensibili, după doar câteva pagini, să renunțe la a-l mai parcurge, dar care, ulterior, ne invită  într-o zonă gri a interacțiunilor umane croită parcă după modelul războiului rece: interacțiunile pasiv-agresive.

Povestea începe abrupt și neconvențional cu deznodământul narațiunii: poliția se prezintă de urgență într-un apartament din Paris, acolo unde o bonă a ucis cu brutalitate cei doi copii pe care îi îngrijea. Fără să exploateze vizual exagerat scena, această deschidere șocantă lansează întrebările inevitabile în ceea ce privește condițiile de posibilitate ale acestui eveniment.

Myriam și Paul alcătuiesc un cuplu încercat de provocările parentale, într-o relație care pare relativ dezechilibrată  și parțial fisurată. Myriam a absolvit Dreptul, îl iubește pe Paul cu care are doi copii pe care și i-a dorit. Ea a pornit pe drumul căsniciei animată și motivată de fantezia maternală. Doar că, după un timp, perfecta mecanică familială funcțională, gravitând în jurul proiectului domestic comun se dereglează. Rutina casnică o devorează de vie pe Myriam, confortul domestic devine o închisoare care o ucide lent într-o fericire carcerală, a unui destin maternal care mai degrabă o constrânge decât să o împlinească. Myriam nu mai poate trăi fără sentimentul că e incompletă, că se sacrifică pentru alții, în vreme ce soțul ei nu pare să-și fi schimbat prea mult obiceiurile de viață. Paul lucrează la un studio muzical și este o personalitate de un optimism debordant, cu apetit vital, energie dezlănțuită , dimensiuni care au fost amenințate de venirea pe lume a copiilor. Traversând o fază a secretelor, a evadării în băutură, refuzând asumarea veșmintelor de tată prea mari și prea triste, Paul a reușit să se reechilibreze, fără însă a deveni un suport emoțional și nu doar economic pentru Myriam. Ajunși în acest impas cei doi caută o bonă care să-i despovăreze de rutinele casnice și o găsesc în persoana lui Louise. Cu un profil de dădacă-zână, de Mary Poppins reinventată, Louise pare să depășească orice imaginație în felul în care se achită de obligațiile profesionale. Meticuloasă, cu multă exxperiență, Louise nu doar că îi cucerește pe copii și devine un reper de atașament pentru aceștia, dar face curățenie, gătește, anticipează orice nevoie și detaliu domestic, transformă apartamentul neglijat al familiei într-un cămin călduros. În tot acest timp Myriam își reia activitatea juridică la cabinetul de avocatură al unui coleg pe care îl reîntâlnește. Viața cuplului înflorește: Paul și Myriam ating noi culmi profesionale, copiii sunt sănătoși și fericiți, întreaga familie dă pe dinafară de activități și poftă de viață, găsind aparent acel punct de compromis între existența personală și cea profesională.

Pe măsură ce Louise devine tot mai indispensabilă, pe măsură ce ea dovedește într-un fel că familia nu e completă fără ea, gradul ei de implicare în viața cuplului pare să fie perceput drept intruziv. Backgroundul lui Louise este reconstituit fragmentar însă el sugerează că bona loială și dedicată trăiește la rândul ei un dezechilibru: părăsită de fiica ei, trăind singură, fără prieteni în condiții mizere, cu un fundal existențial  din care nu lipsesc obsesia colecționării și a economiei cu orice preț, Louise își suprainvestește de fapt activitatea profesională: a deveni parte din familia pe care o îngrijește nu este doar o conduită profesională, un rol separat de viața ei, ci este singura dimensiune în care ea poate construi sens și obține un sentiment refuzat de apartenență. Perfecțiunea cu care lucrează dar și precizia și încăpățânarea lui Louise devin deranjante pentru Paul și Myriam. Doar că cei doi, satisfăcuți totuși de aranjamentul domestic în care își pot urmări carierele, nu au totuși curajul să o îndepărteze sau să o confrunte deschis pe Louise. Este și dificil să facă asta, atâta timp cât Louise pare impenetrabilă psihic, pare o păpușă de porțelan de pe etajerele bătrânești, cu trăsături fixe, atitudini rigide și , de pe această poziție, pare să dizolve orice conflict, orice dezacord, orice întrebare incomodă înainte ca ea să se dezvolte. Însă toate acestea nu înseamnă că Louise este complet de acord tot ceea ce se întâmplă în familie. Iar din momentul în care va simți că există un potențial tensionant care escaladează, Louise va orchestra un plan discret prin care să amplifice nevoile familiei în raport cu ea. Doar că lucrurile vor scăpa de sub control complet pe măsură ce firele neglijate din viața personală a lui Louise se vor încâlci, într-un context tot mai solicitant pentru bona perfectă.

Nici Paul sau Myriam și nici Louise nu reușesc pe parcursul romanului să comunice deschis. Tocmai de aceea, povestea Leilei Slimani are un caracter apăsător. Sunt lucruri nespuse acolo care nu cunosc eliberare, nu cunosc catharsis pentru că de fapt protagoniștii nu reușesc să stabilească o conexiune ci doar să întrețină un angrenaj domestic convenabil.  Familia o instrumentalizează pe Louise pentru ca Paul și Myriam să își asume profesia, dând impresia unei deschideri adoptive, în vreme ce Louise se agață de nevoia de a fi o parte de neînlocuit în acest grup primar.  Dincolo de armonia aparentă, montată pe o relație de codependență ce poate deveni periculoasă, dincolo de confuzia și de granițele fluide dintre postura de angajat și prieten (aceste granițe nu par pe deplin acceptate de protagoniști pe parcursul poveștii), în romanul Leilei Slimani regăsim o explorare interesantă a interacțiunilor de tip pasiv-agresiv. Tensiunea dintre cea care își dorește să devină parte din familie și familia care caută să îi limiteze influența nu se exprimă cu forță niciodată, ea doar răsuflă ocazional în gesturi interpretabile, în mutări cu aspect aproape diplomatic care să transmită dezacordul într-o manieră neexplicită. În vreme ce Paul și Myriam nu găsesc fermitatea de a se impune și de a renunța la Louise (pentru că sunt prea comozi cu confortul câștigat), Louise pare pur și simplu alexitimică (incapacitatea de a-ți recunoaște și exterioriza emoțiile), incapabilă să-și exprime furia, să se articuleze emoțional. Singura formă în care Louise își negociază poziția sau protestează sunt tăceri și fixări cu privirea iar, mai târziu, câteva forme originale și sinistre, dar încă aparent benigne prin care va submina autoritatea lui Myriam. Și totuși, se ajunge la crimă. Sunt câteva elemente sugerate razant în biografia lui Louise care ar putea oferi măcar o premisă, un fundal explicativ pentru gestul ei. Însă reușita lui Slimani este aceea de a conserva acest personaj aproape intact în impenetrabilitatea lui psihică. Chiar și spre finalul romanului, când un inspector de poliție încearcă să reconstituie evenimentele, Slimani te ține cumva la o oarecare distanță de protagonistă, deși devine tot mai convingător că acest personaj magistral de misterios a trăit o suferință adâncă pe care nu a știut să o gestioneze.  Romanul lui Slimani te face să rămâi deopotrivă înfricoșat și empatic, de pe pozițiile celui care poate doar anticipa, cel mult specula prin reconstituire, o suferință care nu se dezvăluie niciodată pe deplin.

CÂNTEC LIN Leila Slimani, Editura Pandora M, 2017

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *