Prietena mea genială – Elena Ferrante

21/04/2020

Prietena mea geniala - Elena FerranteTetralogia napoletană a Elenei Ferrante, ecranizată recent și într-un serial original a capatat multa notorietate pe întreg mapamondul, inclusiv în România, devenind locomotiva colecției de literatură a Editurii Pandora M. Momentan am lecturat doar primul volum al acestei tetralogii de care mărturisesc că m-am îndrăgostit (și pe care voi continua să o parcurg în lunile care vor urma). O posibilă explicație pentru succesul autoarei, dincolo de scriitura excepțională (confirmată și de alte romane ale ei) se leagă probabil de o  amtosferă narativă cu amprentă intaliană, pe care am regăsit-o în poveștile de viață emoționante explorate de curentul cinematografic neorealist  italian, pe de o parte (cu acea amprentă brutală care nu cenzurează dificultățile unei lumi împovărate de lipsuri sau război, dar care lăsa loc emoționalului universal fundamentat empatic) și, pe de altă parte, în formula popularizată de regizorul Giuseppe Tornatore (filmele sale aduc în atenție povești în care nostalgia pentru lumea copilăriei, cu pasiunile și aspirațiile ei se împletește cu inevitabila maturizare în care  ecourile unui univers filtrat prin ochii inocenți și curioși răzbat încă în lumea adultului lucid). Elena Ferrante propune, cel puțin în primul volum al tetralogiei napoletane o astfel de exigență pe care o îndeplinește cu succes: reconstrucția unei panorame de epocă (chiar și a unui univers precar și brutal, precum cel al periferiei napoletane postbelice), filtrată prin ochii unei relații între două protagoniste cu un parcurs diferit, dar legate, încă de la vârsta copilăriei, prin afinități și un model de relaționare pe care nu ți-l poți explica pe deplin.

Prietena mea genială are în centru povestea copilăriei și adolescenței Elenei  și Lilei, două fete născute în familiile sărace de la marginea Napoliului în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Întâlnirea dintre ele stă sub semnul unei atracții inexplicabile care va urmări, ca un fir roșu invizibil traiectoria celor două protagoniste indiferent de evoluția diferită pe care o vor avea, mai ales pe plan academic și social. Încă din clasele primare Lila iese în evidență în comunitatea mahalalei napoletane: indisciplinată dar strălucitor de deșteaptă, situată prin agerimea minții dincolo de orice competiție, de o promptitudine mentală cu care nu poți să rivalizezi (orice întrecere intelectuală cu ea dă senzația unei mușcături mortale). Ciufulită, murdară, cu ochii ca niște crăpături și o privire inumană, uscată ca o scrumbie, Lila fascinează și înspăimântă în același timp și exercită acest efect și asupra Elenei, mai degrabă o fată cuminte, preferata învățătoarei, studioasă și ascultătoare, dar cu un fond curios care va fi stimulat din plin de tovărășia cu Lila. Căci Lila este genul te persoană care te face să-ți depășești limitele, care pare să înțeleagă tot, să aibă nu doar răspunsuri dar și o autoritate greu de contestat, prin agerimea minții, într-o lume în care educația pare mai degrabă un moft.

Lila și Elena trăiesc, alături de multe alte familii într-un cartier sărac din Napoli, o lume în care copiii și adulții se lovesc, se rănesc și mor, o lume traversată de boli, accidente, superstiții, de multă violență (femeile par să se bată mai tare și mai des decât bărbații). În acest univers claustrant, al intrigilor, infidelităților, viciilor, al amenințării constante a zilei de mâine, Elena și Lila îmbrățișează experiențele cu o cufundare deplină în prezent și în imaginație (jocul și mitologia sunt piese importante în contactul cu acest real abrutizant, capabil totuși să ofere senzația de siguranță, prin faptul că este cunoscut – în fond, lumea copilăriei pare să se întindă până la limita cartierului). Pentru o tânără fată, singurele căi de a depăși sărăcia și zbaterea zilnică a oamenilor muncitori dar pentru care prosperitatea pare o destinație mult prea îndepărtată sunt două: educația sau căsătoria cu potențial de salt social. Cele două rețete se materializează selectiv pentru protagonistele feminine, încă din zorii adolescenței: în vreme ce Elena este susținută de familie să-și continue studiile la un liceu din oraș, Lila, deși înzestrată intelectual ajunge să lucreze la atelierul de cizmărie al tatălui ei și să devină o partidă tot mai curtată de tinerii promițători sau răsăriți financiar ai cartierului.  Însă chiar și înstrăinate aparent de aceste traiectorii diferite care încep să le modeleze diferit universul cotidian, Lila și Elena se caută și se regăsesc și în anii tulburi ai adolescenței în care desincronizările hormonale, transformările corporale, dorințele de afirmare par să se plaseze cumva în contratimp, fără să le zdruncine însă fundamental prietenia. Chiar dacă nu poate avea parte de educația pe măsura potențialului ei, Lila este selectivă în alegerea partidei care ar putea să o scoată din sărăcie și, în același timp, își conservă ambițiile intelectuale învățând singură o perioadă cot la cot cu Elena, materiile de la școlile superioare. Pe de altă parte Elena, deși vede în parcursul academic lent dar sigur, o potențială cale vocațională de a-și depăși condiția, nu rămâne indiferentă la nevoia de afirmare după standardele cartierului, condensate cel mai frecvent în profilul partenerului care te curtează. Acest profil se nuanțează, la rândul său, pe măsură ce pacea postbelică așază premisele pentru o epocă prosperă, în care copiii de ieri devin adulții ambițioși cu aspirații de devenire socială, cartierul se transformă prin noi construcții, drumuri asfaltate și extinderea afacerilor la un nivel neimaginat.

Dincolo de panorama socială, de numeroase personaje pline de viață, de intrigi mărunte care dau gust poveștii, primul roman al tetralogiei napoletane se focalizează pe această relație, în continuă devenire dintre Lila și Elena. Relația celor două personaje gravitează, într-un echilibru fragil între rivalitate și complementaritate. Lila pare să exercite un efect de subjugare asupra Elenei, însă în ciuda înzestrărilor promițătoare va rămâne, cel puțin în aceasta prima parte a povestii un talent necizelat, sălbatic și magentic, aproape ireal și incompatibil cu lumea în care trăiește (un talent care, necanalizat într-o matcă cuprinzătoare pare deja să anunțe un dezechilibru psihic intens). În acest context Elena se simte pe de o parte subordonată și provocată de prietena ei, identificând mereu, prin Lila, motivația miraculoasă de a ieși din impas și de a-și depăși limitele. Menținută între polii dominatorului și ai dominatului,  între experiențele decisive care circumscriu un perimetru de refugiu al copilăriei, un perimetru care pare să se destrame, să devină insular, pe măsură ce Lila și Elena se vor orienta pe drumuri diferite, relația dintre cele două personaje feminine ne amintește despre calitatea particulară a unei prietenii strânse și solide. Contrar așteptărilor, o asemenea relație nu presupune mereu confort deplin și nici o familiaritate fuzională, o senzație de securitate deplină conferită de intimitate, ci, așa cum se evidențiază în acest roman, o anumită tensiune, o anumită atracție de fond, incontrolabilă și inexplicabilă, dar capabilă să genereze catalizarea (chiar și inconștientă) a propriului potențial uman.

PRIETENA MEA GENIALĂElena Ferrante, Editura Pandora M, 2018

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *