Fără. Despre iubire, suferință și pierdere – Aurora Liiceanu

20/05/2020

Fara. Despre iubire, suferinta si pierdere - Aurora LiiceanuDiscuția despre trauma psihică și felul în care o metabolizăm, o depășim, adică felul în care dezvoltăm reziliența a devenit o temă tot mai actuală și mai relevantă și în peisajul românesc (poate după tragedia de la Colectiv  și după accesarea tot mai largă a serviciilor de suport din partea victimelor abuzurilor de orice fel). Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei din Romania desfășoară, de asemenea, de ani buni o activitate de promovare și instruire cu nume sonore ale psihoterapiei pentru a pregăti specialiști și a aprofunda cât mai mult înțelegerea unui fenomen care lasă amprente durabile în dezvoltarea oricărui individ. Cu toate acestea, așa cum sugerează Aurora Liiceanu, studiul traumei psihologice produse mai ales prin pierderea unui apropiat este un domeniu de explorare destul de recent (acum nu foarte mulți ani autoarea împreună cu un specialist american au fondat Journal of Loss and Trauma). Chiar dacă despre experiența suferinței prin pierdere s-a scris destul de mult, abordarea a fost adesea mai degrabă subiectivă, confesivă, literară (miza fiind uneori chiar atingerea unui efect terapeutic) și mai puțin dintr-o perspectivă riguros științifică. La fel ca în alte volume pe care le-a semnat, Aurora Liiceanu propune o cale de mijloc: o abordare de intersecție care face apel la psihologie dar care își extrage materialul explorativ din literatură și biografii. Mai precis, în încercarea de a înțelege mai bine caracteristicile subiective și obiective ale traumei pierderii, Aurora Liiceanu analizează experiențele a trei autori cu personalități diferite care și-au pierdut partenerii de viață (Julian Barnes, Joan Didion, Joyce Carol Oates) dar și a unui personaj cunoscut din literatură (Fermina Daza din Dragostea în vremea holerei, de G.G.Marquez, pesonaj pe care Aurora Liiceanu l-a explorat, sub unghiul longevității amoroase în volumul Dragostea cea veche îți șoptește la ureche).

Primele aspecte remarcabile în ceea ce privește trauma pe care le identifică și autoarea sunt dimensiunile ei paradoxale: deși este un fenomen universal, este în același timp extem de personal și nimeni nu este de fapt pregătit pentru el până nu îl trăiește. În prima parte a volumului Aurora Liiceanu abordează semnificația și felul în care impactează dispariția partenerului pe cel rămas în viață. Durerea traumei este explicabilă prin prisma experienței anterioare alături de cel pierdut, de felul în care a fost înțeleasă și trăită iubirea alături de partener, prin tipul particular de memorie construit alături de el (memoria tranzacțională), prin reflectarea prezenței celuilalt în lumea obiectuală care rămâne în urmă. Pierderea antrenează sentimente contradictorii, mai ales în ceea ce privește memoria celui dispărut: suntem tentați, pe de o parte, să nu rămânem blocați doar în trecutul trăit, pe de altă parte ajungem să ne simțim vinovați, căci dacă noi uităm, îl vom ucide de fapt pe cel dispărut a doua oară. În ultima parte Aurora Liiceanu analizează mecanismele, strategiile prin care supraviețuitorii încearcă (cu succes relativ) să depășească trauma:  soluții interpersonale (apelul la prieteni și la compasiunea lor), soluții personale (adoptate de cel suferind – găsirea unor noi ocupații, munca), soluții sociale (grupuri de suport) – toate acestea aduc în atenție latura pozitivă a trăirii traumei (sentimentul solidarității în raport cu o experiență care ne privește pe toți dar care lasă loc expresiei personale). Așa cum sugerează autoarea, gestionarea traumei este în cele din urmă un obiectiv care se materializează nu atât în uitare, cât mai degrabă în adaptarea la schimbare, o adaptare care pornește de la felul în care ne ducem viața, obiceiurile pe care le păstrăm sau le dezvoltăm și până la felul în care ne reorganizăm maniera de a vorbi (gramatica pierderii include trecerea de la noi la eu) și ne reajustăm memoria și imaginația. Adaptarea nu este un proces definitiv și absolut, cunoaște grade și etape și antrenează uneori procese surprinzătoare. Uneori ea se realizează aparent incomplet, mai ales atunci când facem apel la gândirea magică, păstrând obiectele celui decedat nu doar în ideea de a-i ține memoria vie, ci în ideea unei posibile reîntoarceri a sale.

Primul autor pe care îl analizează Aurora Liiceanu este Julian Barnes, un scriitor și filosof englez, crescut într-o familie fără o expresie emoțională prea pronunțată, ușor mizantrop, thanatofob, agnostic care a avut o căsnicie longevivă și fericită, o relație aproape simbiotică alături de Pat Kavanaugh, cea care îi moare în brațe într-o lună de zile după ce e diagnosticată cu tumoră cerebrală. Trauma emoțională este extrem de puternică, chiar dacă moartea ei este anticipabilă. Julian Barnes și soția lui au construit rutine personalizate (și orice rutină asumată postmortem, aceeași sau diferită stă acum ca semn pentru absența celuilalt) care au creat o substanță a intimității. Chiar dacă Barnes și-a păstrat personalitatea meditativă, introvertită, Pat a fost pentru el un adevărat afrodisiac al vieții, fără de care suferința devine o boală fatală.

După o căsnicie aproape fuzională, de 40 de ani, jurnalista, eseista și scriitoarea Joan Didion trăiește șocul dispariției soțului (moartea acestuia vine neanunțată). Confruntată cu această experiență, Joan Didion se simte singură, continuă să trăiască printre toate obiectele care i-au aparținut partenerului dar decide, mai pragmatic, să își analizeze cu atenție eul lezat într-o carte pe care o publică destul de repede după dispariția partenerului.  Și Joan Didion conștientizează că trauma pe care o traversează care nu e un proces care se va vindeca complet și ea apelează la gândire magică, păstrând pantofii soțului, punându-și problema dispariției acestuia din memorie.

Joyce Carol Oates, scriitoare americană și profesor la Princeton și-a pierdut soțul după un mariaj întins pe 47 de ani. Volumul pe care l-a publicat, la 3 ani de la decesul acestuia este o explorare curajoasă a rezilienței, a mutațiilor identitare, întrebărilor, reinterpretarea vieții pe care un eveniment de asemenea magnitudine le produce. Inițial Oates neagă realitatea morții, apoi traversează o perioadă de singurătate și vinovăție (lansându-se în interogații legate de ceea ce ar fi putut face ca să prelungească supraviețuirea soțului), apoi adoptă o viață extrem de activă, cu călătorii, cursuri, scris cărți, adauga  noi obiceiuri și chiar se recasatoreste. În tot acest proces de transformare (sau de readaptare) persistă ecoul celui dispărut, în forma unor interogații și a unei provocări de a-și reinterpreta trecutul.

Chiar și luând în considerare metodele inventariate de Aurora Liiceanu (și pe care autorii menționați le adoptă sau cochetează cu ideea adoptării lor) printre care: substituirea celui dispărut, credința într-o instanță mistică salvatoare, ingrijirea unui animal de companie, socializarea, suicidul, munca , scrisul, trauma pierderii și reziliența pot fi cel mai bine privite prin metafora artei ceramice japoneze kintsugi, prin care vasele sparte sunt reparate iar ciobitura nu este ascunsă, ci dimpotrivă integrată în identitatea obiectului.  Urmele produse de trauma pierderii nu dispar și, cu toate acestea, supraviețuim într-o formă transformată, fara sa uitam.

Fără. Despre iubire, suferință și pierdere – Aurora LiiceanuEditura Polirom, 2020

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *