Cum să-ți schimbi mintea – Michael Pollan

04/06/2020

Cum sa-ti schimbi mintea - Michael PollanDupă ce a discutat despre ramificațiile morale ale deprinderilor noastre culinare, într-un volum tradus în limba română la Editura Publica, intitulat Dilema Omnivorului, Michael Pollan revine, în traducere la aceeași editură cu una dintre cele mai surprinzătoare și provocatoare explorări de care am avut parte în acest an, o explorare în lumea drogurilor psihedelice (droguri capabile să inducă experiențe mistice și psihotice).

Volumul Cum să-ți schimbi mintea are peste 500 de pagini și anunță din  subtitlu despre noua știință a psihedelicelor, ceea ce m-a făcut inițial sceptic, m-a făcut să  privesc această abordare undeva la limita seriozității. Am început să parcurg volumul cu un interes mai degraba ludic,  oarecum amuzat, anticipând tot felul de curiozități din lumea folosirii substanțelor interzise și narațiuni mai mult sau mai puțin încărcate ideologic. În schimb, am descoperit o fascinantă călătorie a unui jurnalist sceptic si lucid (care nu atinge, din fericire, praguri de iluminare radicală care să-i scadă credibilitatea) într-un univers încărcat nu doar istoric și cultural dar și promițător din punct de vedere științific.

Volumul lui Michael Pollan împletește o investigație care combină dimensiunea autobiografică ( deși a împlinit 60 de ani autorul devine tot mai curios de uzul acestor substanțe) cu dimensiunea documentarului istoric, sociologic și științific, într-o combinație narativă deopotrivă captivantă și informativă. O parte a cărții urmărește experiența personală a autorului cu trei tipuri de substanțe (LSD, psilocibină, DMT), călătoriile mentale și semnificațiile lor, o altă parte explorează istoricul uzului psihedelicelor la scară largă dar și în laboratoarele universitare (cum au ajuns psihedelicele să capete notorietate și cum au decăzut, au fost stigmatizate și au ieșit din radarul respectabilității științifice), iar o a treia parte analizează reabilitarea studiului psihedelicelor după anul 2006, modelele explicative lansate în înțelegerea efectelor lor și posibilele aplicații terapeutice ale acestora (aflate încă în stadii incipiente de dezvoltare dar cu un orizont promițător).

Deși sunt folosite de sute de ani, în comunitățile tribale în mod deosebit, în scopuri adesea ritualice, substanțele halucinogene (psihedelicele, cum au fost botezate ulterior), atât cele naturale (precum psilocibina, ayauhasca, mescalina) sau sintetice (precum MDMA sau LSD) au intrat în circuitul mai larg al culturii de consum undeva după al doilea război mondial, după ce Albert Hofmann a sintetizat LSD-ul în laboratoarele Sandoz (și a deschis noi porți de investigație în studiul neurochimiei cerebrale), după ce revista Life a popularizat efectele psilocibinei la finalul anilor 50, după ce Aldous Huxley a semnat influenta lucrare Porțile Percepției (care a devenit un fel de cadru sugestibil definitoriu pentru experiențele de tip psihedelic), în urma consumului de mescalină. În acea perioadă între 1950 și 1963, a existat un mare entuziasm pentru aceste substanțe dar în primul rând în zona științifică. Sandoz punea la dispoziție gratis cercetătorilor cantități de LSD pentru orice tip de studiu, iar cercetătorii dezvoltaseră deja trei direcții de studiu: una în direcția explorării neurotransmițătorilor și a circuitelor cerebrale (pornind de la observația că substanțele halucinogene produc, după cum le spune numele, halucinații), folosirea LSD în ședințele de terapie (utilizare pe care Michael Pollan o numește psiholitică, în ideea că aceste substanțe erau capabile să privilegieze explorarea inconștientă, din perioada în care psihanaliza era principalul curent psihoterapeutic), și direcția psihedelică (inaugurată oarecum după Huxley) în care substanțele încep să fie utilizate autonom ca terapie particulară, ca mijloc de a livra o epifanie spirituală. Această ultimă direcție a dus și la prăbușirea respectabilității cercetărilor, alături de tentativele CIA de a le valorifica potențialul de influențare mentală în scopuri militare cu o serie de eșecuri publice. Momentul care a marcat declinul unei paradigme de cercetare entuziaste a fost cel în care Timothy Leary, profesor de psihologie la Harvard a inaugurat un program de investigație cu psilocibină care s-a transformat însă într-o mișcare alipită și apoi  manifestă a unei noi generații (la care și-au adus contribuția generația Beat, Ken Kessey și apoi întreaga orientare hippie). Studiile lui Leary nu au păstrat un caracter obiectiv, perspectivele sale au fost tot mai încărcate ideologic și mistic, fără evaluări echilibrate, au avut caracter improvizat și, în contextul socio-cultural al acelor ani au introdus ceva profund subversiv, au condus la o ruptură profundă de generații. Din anii 70, deși au mai rămas câteva nuclee de cercetare active, acestea au fost lichidate până în 1980 iar toate cercetările și practicile legate de psihedelice, de acum stigmatizate cultural și legal, au intrat într-un underground. De abia în 2006, Pollan amintește că au avut loc 3 evenimente care au relansat interesul asumat public față de aceste substanțe: centenarul Albert Hoffman (semnal de reevaluare culturală), decizia Curții Supreme de Justiție americane de a permite utilizarea ayauhasca (care conține DMT) unei secte religioase în scopuri ritualice (semnalul de relaxare a toleranței legale) publicarea unei lucrări într-un jurnal prestigios de farmacologie dedicat experiențelor mistice cu psilocibină (un studiu care respecta toate standardele metodologice) semnată de un reputat cercetător de la Johns Hopkins University (iar acesta a fost probabil semnalul cel mai important în asumarea serioasă a cercetărilor pe droguri). Pollan detaliază cum întâlnirea în anii 90 a unor personaje cheie, care au dorit să reabiliteze cercetările pe psihedelice au condus în cele din urmă la publicarea acestei lucrări deschizătoare de noi drumuri.

O altă parte a volumului detaliază, așa cum am amintit, experiențele progresive ale autorului cu psihedelice, una mai intensă decât alta, cele mai semnificative repere fiind reprezentate de acea disoluție a eului și viziune asupra unității tuturor lucrurilor (experiențele sunt documentate în detaliu, așa cum au fost reconstruite și reintegrate de autor ulterior). Poate cea mai interesantă este ultima parte a volumului care încearcă să exploreze neuroștiința psihedelicelor și aplicațiile lor în patologii. Ultimele cercetări în domeniu sugerează identificarea unei rețele neuronale implicite (DMN), o rețea care cuprinde mai multe regiuni din creier și care ar putea fi suportul anatomic al fluxului conștiinței (este regiunea activă când mintea călătorește, vagabondează, se îngrijorează și este și rețeaua care acționează ca un dirijor, ca un director executiv care se asigură că alte structuri comunică corespunzător, fără interferențe unele cu altele). DMN joacă un rol important în funcționarea creierului adult: permite ordonarea eficientă a eului și a acțiunilor sale, în prelungirea evoluției sale ca organ predictiv care caută să reducă incertitudinea și entropia (acest element esențial vine însă la pachet cu sacrificiul separării de natură, de ceilalți și cu ceea ce și Pollan numește constrângere cognitivă). În mod normal, sub influența și bagheta DMN, creierul acționează ca un organ specializat, cu căi bătătorite, organizate și limitate (transmițând și permițând accesul informației de care are strict nevoie pentru îndeplinirea unui scop – iata rezultatul eficientei obtinute după milioane de ani de evoluție).  În timpul experiențelor de tip psihedelic, DMN își reduce de fapt activitatea, astfel încât devenim mai permeabili atât pentru mediul extern (începem să integrăm conștient mai multă informație din afară) cât și pentru mediul intern. Rețelele individuale își reduc gradul de specializare, apar noi schimburi între structuri care comunicau limitat sau aproape deloc astfel încât ajungem să trăim sinestezii, halucinații, bizarerii imaginative și disoluția eului, ajungem să ne întoarcem la un stadiu de evoluție mentală infantilă (ceea ce unii autori numesc conștiință-felinar, capabilă să absoarbă multă informație și să găsească soluții neobișnuite). De ce ar fi importante aceste descoperiri? Pollan explorează studiile pe eșantioane mici: pacienții în stadii terminale oncologice și-au neutralizat anxietățile legate de moarte după consumul controlat de psihedelice. Pacienții cu depresie rezistentă la tratament au raportat îmbunătățiri semnificative după ce au trecut prin trial cu psilocibină, pacienților dependenți de nicotină au menținut abstinența în proporție de aproape 70% la un an după experiența psihedelică. Cum este posibil? În prelungirea modelului schițat anterior, experiența psihedelică ar fi capabilă să ne lărgească panorama, să ne facă să ne depășim perspectiva îngustă a eului (care ne ține prizonierii grijilor obsesive, gândirii negative, ruminațiilor emoționale, tiparelor adictive) – pur și simplu psihedelicul ne scoate din formele noastre radicale de egoism, ne uimește, ne orientează spre ceilalți, ne rupe de tiparele de gândire falimentare, ne face să ne depășim perspectivele înguste inițiale. Dacă am modela activitatea mentală într-un spectru de la dezorganizare extremă la rigiditate extremă, psihedelicele ar contribui, prin impactul lor asupra structurilor antientropice cerebrale la ceea ce și Pollan numește lubrifiere cognitivă, un fel de flexibilizare a rețelelor care să permită contactul cu perspective/experiențe radical diferite pe care, prin mijloace voluntare, analitice, raționale nu o putem obține (mai ales în cazul unor patologii precum depresiile, tulburările obsesiv-compulsive sau adicțiile). În acele momente de reset (posibil similare cu tipul de restartare electrică pe care o aduce și terapia electroconvulsivantă, încă eficientă în patologiile psihiatrice rezistente), am putea să trăim o autentică deschidere alternativă către noi înșine și către lumea înconjurătoare, să trăim antonimul constrângerii extreme a eului, egoismul, centrarea pe sine în forma spiritualului, un spiritual fără înțelesuri metafizice, mistice, ci ca o dizolvare a eului și o dezangajare în raport cu interesele înguste individuale. Acest aspect este extrem de important: putem în noua paradigmă de cercetare să decantăm dimensiunea mistico-religioasă încărcată în ultimii 40 de ani de fenomene care încep să capete contur explicativ și, implicit, să capete dimensiuni operaționalizabile pentru ameliorarea testată a problemelor contemporane cu care ne confruntăm.

În 2017 a avut loc o convenție a cercetătorilor și a celor interesați de uzul psihedelicelor care a adunat, timp de 6 zile mai bine de 3000 de oameni. Dincolo de comunicările științifice tot mai numeroase (tot mai multe universități caută să relanseze programe de cercetare în acest sens) cele mai interesante discuții evocate de Pollan se învârt în jurul anticipațiilor. Cum ne vor marca substanțele psihedelice practica medicală și recreativă în viitor? Fără îndoială, vor fi necesare încă multe studii (iar interesele marilor firme farmaceutice este încă redus), rigoare în abordare (dincolo de depășirea unor dificultăți de de obiectivitate îne valuare, psihedelicele sunt până la urmă substanțe al căror efect e dependent de cadru și de dispoziție), dar poate că în cele din urmă vom reuși să proiectăm ceea ce Timothy Leary nu a găsit în anii 60, grăbindu-se să răspândească și să popularizeze cultura psihedelicelor recreative: un cadru și o metodă, oameni pregătiți și contexte controlate în care ghizi antrenati,  evaluări riguroase și dozele controlate să vină în întâmpinarea patologiilor psihiatrice ca tratamente la fel de respectabile pe cât au fost medicamentele și, mai apoi, să prilejuiască și experiențe de dezvoltare personală în tot mai complicatele vieți pe care le avem în cultura individualistă, maximizantă a eului (cu toate consecințele constrângătoare amintite) în care trăim. Poate că vom ajunge, într-adevăr, să vorbim în cel mai serios și eficient mod de o știință a psihedelicelor. În calitate de junior aflat în pregătire în Psihiatrie, mă declar optimist în acest sens.

Cum să-ți schimbi mintea Michael Pollan  –Editura Publica, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *