Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro

11/06/2020

Ramasitele zilei - Kazuo IshiguroKazuo Ishiguro, un scriitor născut în Japonia, dar naturalizat în Marea Britanie semnează un roman memorabil, tradus în limba română la Editura Polirom și ecranizat de James Ivory, într-o peliculă nominalizată la 8 premii Oscar, cu Anthony Hopkins și Emma Thompson în rolurile principale.

Jonglând cu două planuri spațio-temporale, între primul deceniu al perioadei postbelice și perioada interbelică, plasat într-o Anglie care arată cu totul diferit între cele două perioade, romanul Rămășițele zilei iese în evidență și rămâne memorabil prin mai multe elemente.

Caracterul inedit al romanului este dat în primul rând de  perspectiva din care este relatat: cea a unui majordom britanic autentic. Un personaj care simbolizează discreția, perfect instrumentat, a cărui miză este să devină invizibil, să devină o ustensilă mobilă proactivă într-un cadru domestic devine nu doar focusul reflectorului narativ, dar însuși povestitorul care relatează faptele. Domnul Stevens lucrează pentru un gentleman american care a cumpărat Darlington Hall, un conac  britanic, în care majordomul și-a petrecut cea mai mare parte din viață, până după război, în slujba unui aristocrat englez. Adaptându-se dificil unor realități cotidiene ieșite din tiparele tradiționale, ajustate, de noul proprietar altor vremuri și altor aspirații, domnul Stevens profită de timpul liber care i se pune la dispoziție pentru a face o călătorie cu automobilul, pentru a se întâlni cu fosta îngrijitoare a conacului de la care a primit o scrisoare după mulți ani în care nu a mai știut nimic despre ea. Stevens este convins că va putea să o convingă să revină la conac, dat fiind faptul că duce lipsă de personal (să fie asta însă singura motivație?.

În toate aceste zile de călătorie, în care Stevens admiră frumusețea rurală a Angliei (a cărei particularitate ține de faptul că nu este ostentativă, nu are nimic demonstrativ – la fel ca profesia de majordom, am putea remarca), protagonistul deapănă amintiri din perioada de glorie de la Darlington Hall, când acest conac, ca multe altele din Marea Britanie, în prelungirea unor tradiții seculare a reprezentat un spațiu privilegiat nu doar pentru mica istorie prosperă a aristocrației britanice, cât și pentru istoria mondială: așa cum își amintește domnul Stevens, conacele nobiliar au fost anticamere ale marilor decizii istorice, au fost locurile unde mințile luminate ale politicii și figurile cu influență au pus la cale transformările unei lumi. În acest context a sluji într-un conac de asemenea proporții, chiar și atunci când viața ta se rezumă la supervizarea activităților domestice, ar putea aduce, indirect, prin confortul pe care îl asiguri oaspeților, o contribuție indirectă la învârtirea marii roți a istoriei (neurobiologia contemporană i-ar da dreptate domnului Stevens, chiar dacă Kazuo Ishiguro urmărește în asemenea afirmații un efect mai degrabă comico-ironic).

Intrând în dialog cu oamenii pe care îi întâlnește, proiectând uneori expectații nerealiste și intrând în oarecare încurcături, domnul Stevens găsește în multe dintre aceste momente pretexte pentru a-și aminti scene din conacul interbelic, acolo unde lordul Darlington a căutat să susțină eforturi diplomatice de culise pentru a îmblânzi condițiile tratatului de la Versailles care afectau puternic Germania la finalul primei conflagrații mondiale. Pe scurt, lordul Darlington și prietenii săi, mânați de spiritul de fair-play nobiliar dar și de sentimentalisme, au ajuns în cele din urmă să susțină din umbră eforturile de afirmare ale naziștilor, fapt pentru care au fost judecați aspru imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În tot acest context, domnul Stevens n-a contenit să rămână loial și să-și susțină necondiționat stăpânul pe care îl respecta și îl credita cu încredere de nezdruncinat. Căci pentru Stevens, a fi un majordom mare (statut la care aspiră constant) înseamnă să reții o anumită specie de demnitate, o demnitate care presupune nu doar o cunoaștere bună a profesiei, nu doar o asumare riguroasă a responsabilităților dar un autocontrol deplin, o golire emoțională totală, o loialitate izvorâtă din respectul ierarhic, dar mai ales moral și de statut pentru figura pe care o servești. Arta cultivării demnității îl conduce pe Stevens spre o detașare completă de dimensiunea personală a vieții sale, de orice imixtiune care ar putea să îi diminueze atenția și concentrarea pe muncă, fie că e vorba de tatăl său bolnav, fie că e vorba de prezența feminină a domnișoarei Kenton. Existând parcă doar în dimensiunea profesională, domnul Stevens cultivă ticuri, un anumit formalism în gândire, în exprimare, construiește un clișeu de interacțiune politicoasă și rezervată cu toți cei din jurul său, în efortul de a câștiga nivelul dorit de demnitate. Când rolul acestui formalism intră în declin, pe măsură ce Stevens îmbătrânește și Anglia se schimbă ce se va întâmpla când domnul Stevens se va reîntâlni cu domnișoara Kenton după ani de zile? Vă rămâne să (re)descoperiți.

Kazuo Ishiguro scrie un roman despre instituția unei profesii, despre moartea unei lumi, despre felul în care bunele intenții și naivitatea pot conduce la falimente personale și istorice. Personajul domnului Stevens rămâne memorabil prin consecvența sa și poate tocmai de aceea capătă o aură situată la intersecția dintre comic, tragic și admirabil. La fel ca stăpânul său, lordul Darlington, cel care este convins de îndreptățirea acțiunilor sale politice pe care le numește onorabile și nu diletante (deși lumea în care trăiește s-a schimbat), domnul Stevens este convins de respectabilitatea acțiunilor și comportamentelor sale rigide. Avem de a face cu un triumf al principialității, avem de a face cu un personaj care impresionează prin fidelitate, discreție, loialitate, cu o figură care nu își negociază credințele și consecvența în fața istoriei, sacrificându-se pe sine pentru un ideal mai presus de el? Avem de a face cu un protagonist al cărui caracter impersonal este dus la extrem, pus în slujba unei profesii și care devine ridicol prin golirea premeditată de umanitate și firesc, această golire fiind privită drept un standard nobil de atins? Avem de a face cu un personaj care trăiește o veșnică înfrângere, prin incapacitatea de a-și nuanța poziția, prin alegerea de a se confunda cu o profesie și cu o ideologie, înfrânându-și pornirile naturale, preocupat mereu să salveze aparențele? În multe scene cheie din roman, în care domnul Stevens ar avea șansa să facă măcar un gest de deschidere spre o altă versiune a sa, sensibilă și personală, tronează absența rece, tronează observația și justificarea rigidă și formală (Ishiguro reușește să construiască magistral această consecvență) – și nu doar în acel moment, ci și retrospectiv, în perspectiva majordomului la ani de zile după acele scene, personajul pare incapabil, chiar și în contextul unei confesiuni personale să navigheze în alt registru decât cel al retragerii și absenței . Romanul lui Ishiguro este o explorare interesantă, avertisment, despre construcția unei vieți pe un singur suport de împlinire, pe o confundare oarbă cu un ideal, pe o inflexibilitate care conduce în cele din urmă pe calea îngustă a unei specii de suferință care devine tot mai transparentă tocmai la lăsarea serii,  atunci  când privești în urmă și cântărești rămășițele zilei sau poate ale unei vieți.

Rămășițele zilei – Kazuo Ishiguro – Editura Polirom, 2012

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *