Minți împrăștiate – Gabor Mate

17/06/2020

Minti imprastiate - Gabor MateTulburarea hiperkinetică și cu deficit de atenție (ADHD) este, alături de tulburările de spectru autist una dintre marile provocări ale sistemelor de sănătate și educație ale secolului al XXI-lea. Cu incidențe crescute în ultimii 30 de ani (atât de crescute încât adesea se vorbește de o inflație diagnostică, mai ales în SUA dar nu numai acolo), cu provocări întinse pe ani de zile pentru părinți dar și pentru societate, ADHD-ul este încă o tulburare dificil de înțeles și adesea epuizantă pentru toți cei implicate în tratarea ei. Unul dintre cei mai interesanți autori contemporani care abordează subiecte dificile și încărcate de prejudecăți și stigma (precum problema dependențelor, dezbătută într-un memorabil volum tradus și publicat la Editura Herald), un autor care vorbește deopotrivă de pe pozițiile specialistului dar și de pe pozițiile pacientului, Gabor Mate invită la o explorare riguroasă și totuși densă în ipoteze îndrăznețe pe marginea subiectului ADHD.

ADHD este o tulburare caracterizată printr-o capacitate de concentrare scăzută, printr-un control redus al impulsurilor și hiperactivitate. Diagnosticată încă în perioada copilăriei (și subdiagnosticată, mai apoi, la adulți), persoanei cu această tulburare par să îi lipsească tiparele de ordine (e extrem de împrăștiată), relațiile spațiale (e neîndemânatică), are dificultăți în a se concentra asupra unor subiecte care o interesează mai puțin, are o reactivitate emoțională dificil de controlat, oroare de plicitseală, o impresie că trebuie să facă mereu ceva fără să știe ce, o limbuție greu de egalat, dar și o senzație că e adesea pe dinafara conversației și că pierde ceva esențial. Iată doar câteva din reperele pe care Gabor Mate le amintește, nuanțând inventarul diagnostic din manualele de psihiatrie pediatrică. Circumscrie inventarul de simptome o patologie suficient de precisă? Sau e vorba mai degrabă, așa cum sugerează scepticii, de o eschivă medicală pentru liniștirea părinților incompetent și a profesorilor leneși, o medicalizare dintr-un exces de zel? Oferind un răspuns relativ echilibrat, Gabor Mate ia în considerare progresele genetico-neurobiologice dar subliniază și impactul mediului: ADHD este o tulburare cu predispoziție genetică (persoanele diagnosticate prezintă o vulnerabilitate genetică dar ea nu e suficientă pentru a declanșa boala) pe care acționează cu impact important o serie de factori de mediu.

În primele capitole, folosind un limbaj accesibil Gabor Mate descrie particularitățile în dezvoltarea creierului la persoane cu ADHD. Creierul uman se maturizează  în afara uterului și este dependent în dezvoltarea sa de 3 condiții esențiale: hrană, securitate și o atmosferă emoțională adecvată (care continuă de fapt atașamentul fizic și emotional intrauterin). Această condiție din urmă este fundamentală pentru dezvoltarea celei mai avansate structure cerebrale: cortexul prefrontal (responsabil de susținerea atenției și de autoreglarea emoțională problematice la cei cu ADHD). Atmosfera emoțională adecvată detectată de copil prin privire, ton, voce, postura corpului și prezența părintelui conduce la fenomenul sintonizării (despre care Mate a vorbit și în volumul despre dependențe: Pe tărâmul fantomelor înfometate): în momentul în care copilul devine stresat și simte nevoie de liniștire, capacitatea mamei de a răspunde la aceste nevoi emoționale și de a-i împărtăși emoții pozitive duce la o un răspuns fiziologic din partea copilului, cu eliberare de endorfine și dopamina care favorizează dezvoltarea neocortexului prefrontal (invers, absența răspunului emotional pozitiv din partea părintelui duce la susținerea mecanismelor implicate în stres și inflamație cu reducerea factorilor de creștere și dezvoltare neuronală). Sintonizarea este un fenomen greu de cuantificat și mai ales de asigurat constant și până la capăt. El nu poate fi mimat, nu poate fi mascat (copilul va simți chiar și stresul inconștient sau ascuns de părinte) dar are impact profund asupra dezvoltării. În acest context, devine oarecum explicabil cum de în societățile în care familiile sunt supuse presiunilor economico-sociale, care se destramă, în care îngrijiriea tip 1-1 și timpul petrecut îndelung cu copilul au devenit bunuri de lux, într-o lume în care glorificăm atenția de scurtă durată, copiii pe care îi creștem (unii dintre ei vulnerabili genetic de la naștere) comporta risc pentru a dezvolta ADHD încă din primii ani de viață. Astfel de copii vor fi de fapt mult mai sensibili la situațiile stresante emotional (tocmai pentru că au fost sensibilizați în acest sens, în anii timpurii de viață): ei vor fi prea puțin sau prea mult activați într-o situație emoțională, ceea ce le va afecta atenția, motivația interesul. De asemenea, ei vor oscila între hiperactivitate și letargie (ambele fiind de asemenea expresii ale unor emoții de atașament nesatisfăcute în momente cheie ale dezvoltării, având drept urmare circuite neuronale dezechilibrate în reglarea acestor niveluri de activitate).

Gabor Mate este de părere că un copil cu ADHD, chiar și afectat genetic și de experiențele timpurii ale copilăriei nu este un copil pe fruntea căruia să se lipească o etichetă de boală și să se indice niște medicamente. De fapt, modelul de înțelegere propus de medicul canadian este unul  care atrage după sine soluțiile, dincolo de cele farmacologice care funcționează și pot fi necesare în anumite cazuri. Soluțiile propuse de Mate (la rândul său diagnosticat și suferind de ADHD o viață întreagă) îi vizează atât pe părinți și educatori cât și pe cei care primesc acest diagnostic. Nevoia central pe care Mate o așază în interacțiunea cu acești copii este nevoia de atașament, acceptarea necondiționată (cea mai mare greșală a părinților ajunși la capătul răbdării este să-I pedepsească pe acești copii cu time-out, cu izolare sau abandonare temporară, ceea ce nu face decât să le crească anxietatea și să le amplifice starea de stress, implicit hiperactivitatea și hipersensibilitatea emoțională). Persoanele importante din viața unui copil cu ADHD sunt provocate să nu judece, să nu laude exagerat, să nu critice sau să dea ordine și să asume mereu responsabilitatea activă pentru relația cu copilul (să cultive acceptarea de sine). În acest context, Mate dărâmă mituri legate de interpretarea comportamentelor uneori ostile și opoziționiste ale copiilor cu ADHD precum: vrea doar să atragă atenție, vrea să agaseze, manipulează, sunt leneși. Opoziționismul exasperant al acestor copii denotă, în opinia lui Mate, o defensivă care camuflează un sine fragil, o anxietate data de o incapacitate de a se proteja de controlul celorlalți (pe care copiii normali o dezvoltă ușor în timp) și care declanșează refuzuri spontane și aparent iraționale (fenomene care nu pot fi învinse cu presiune sau recompense). Pentru această mare provocare de interacțiune cu ceilalți, Gabor Mate propune cel de-al doilea pilon educational (pe lângă cel al securizării atașamentului de care aminteam) anume: încurajarea autonomiei și consolidarea sinelui independent.  Toate aceste măsuri (care necesită fără îndoială efort și depășirea unor prejudecăți și probleme personale) vor așeza premisele pentru a preîntâmpina problemele adulților de mai târziu cu ADHD: de la resepctul de sine scăzut (și predispoziția pentru tulburări psihice și adicții), la frica de intimitate, impulsivitate și dificultăți de interacțiune socială. Gabor Mate discută, de asemenea și despre adaptabilitatea educatorilor și profesorilor de la școală la nevoile unui copil cu ADHD, despre ADHD-ul în adolescență (al doilea moment critic în dezvoltarea acestei tulburări) și mai ales adresează un capitol personal și cald celor care suferă de ADHD la vârsta adultă.

Introducând note autobiografice, integrand referințe științifice, explicații accesibile pentru a construi un model coerent de înțelegere care să faciliteze acțiunea, educația, acceptarea în raport cu persoanele diagnosticate cu ADHD, Gabor Mate livrează de fapt nu doar o atitudine optimistă și constructivă în ceea ce privește această problematică destul de controversată, ci și premisele unui model atitudinal atât la nivelul grupurilor sociale primare, cât și la nivel societal. Fără să cadă în extrema și capcana conspiraționistă (care contestă sensul și utilitatea acestui diagnostic), dar fără să îmbrățișeze facil modele mecanicist pur biologiste și să se rezume la recomandări medicamentoase,  la fel ca în alte volume, Gabor Mate ne provoaca la încercarea de a înțelege empatic experiențele aparent turbulente și deranjante pentru cei din jur ale celor diagnosticați cu ADHD care ascund, în esență, o profundă vulnerabilitate la care putem ajunge și pe care o putem echilibra.

MINTI IMPRASTIATEGabor MateEditura Herald, 2019

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *