Când va veni sfârșitul, aș vrea să mă găsească la malul mării, stând sub o umbrelă de soare și citind o carte veche.

30/07/2020

Angela Baciu s‑a născut pe 14 martie 1970, în Brăila. Este poetă, prozatoare, publicistă, trainer. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Iaşi) și membră PEN CLUB România. A publicat, până acum, 20 cărţi și a primit numeroase premii și distincții literare. Este o prezență elegantă și neobosită în lumea literară românească de azi. În dialogul de față a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări legate de cea mai recentă carte a sa de poezie: “Mic dejun la Frida” (Editura “Tracus Arte”, 2020).

Angela Baciu

Laurențiu-Ciprian Tudor: Angela, ție îți place să institui poetic locuri. După hotelul înviat Camberi din Sulina cea fabuloasă (azi doar o fantomă) ai trecut la cafeneaua Frida din Sibiu. Aici ai sorbit cafele bune și ai avut flash-uri poetice de iubire trăită. Vreau să înțeleg: există locuri predispuse la poezie sau ai tu un simț extraordinar?

ANGELA BACIU: Există asemenea locuri, totul e să le vezi, fie că vorbim de casa noastră, sufrageria (chiar acum lucrez la o nouă carte scrisă între cei 5 pereți din sufrageria mea), bucătăria, curtea, strada, orașul, vacanțele…chiar și piața de unde îți faci cumpărăturile, totul îți poate aduce inspirație. O discuție deschisă cu vânzătorul de morcovi, poștărița, nașul din tren, oamenii care beau într-un birt, cerșetorii, nici nu îți imaginezi câte povești incredibile poți afla. Îmi aduc aminte ce mi-a povestit o bătrână din Sulina care mergea în fiecare zi la cimitir să îngrijească mormintele. Atunci când uda mormântul lui Ghiorghios Kontoguris, legendarul pirat – știi, mormântul ăla cu un craniu suprapus pe două oase încrucișate – uneori, craniul și literele păreau să iasă în evidență, cine știe de ce. Femeii i se făcea frică. Alteori parcă auzea si voci…Iata, mistere și istorioare despre locuri și oameni, despre întâmplări petrecute sau imaginate. Fiecare răsărit, ceașcă de cafea băută, lungile plimbări la malul mării sau pur și simplu o carte bună îmi aduc o stare de bine și de inspirație. Îmi plac oamenii. Iubesc viața până la epuizare.

Laurențiu-Ciprian Tudor: “Mic dejun la Frida” este o poveste-puzzle de dragoste, în care fiecare piesă (amintire, călătorie, gesturi simple, discuții) poartă afecțiune, nostalgie, bucurie și, mai ales, acel tăcut și obișnuit al iubirii atât de firesc și de plăcut. În acest caz, de ce ai ales ca acest volum să poarte un nume de femeie teribilă (Frida), pasională e drept, dar departe de calm și excentrică foarte?

ANGELA BACIU: Ca de fiecare dată, nu eu aleg locul, subiectul, titlul, ele mă aleg pe mine. Nu caut niciodată un subiect de carte, totul vine firesc ca un început de săptămână. Văd ceva pe stradă, pe fereastra trenului, sau o știre la televizor, îmi notez ideea și ea își urmează drumul. Călătoria Fridei mele a început la Sibiu într-o dimineață la cafea (beau multe cafele, îmi place mult cea turcească la nisip, de fapt mai mult iubesc poveștile născute în fața acestor cafele) când priveam cum orașul se trezește. Un soare blând înveselea Sibiul, turiști somnoroși căutau un mic dejun bun, localnicii ieșeau la cumpărături, târgoveții își vindeau marfa, artiștii repetau pentru spectacolele de seară (era în perioada festivalului de teatru), porumbeii beau apă în Piața Mare, se deschideau ferestrele caselor, femeile scuturau cearceafuri și fețe de pernă, fiecare mergea în treaba lui. De aceea, fiecare zi  părea altfel. Poate pentru că se schimbau vremea, starea, sentimentele. O omletă simplă cu o față zâmbitoare, un ești frumoasă spus pe neașteptate sau cuțit pentru stângaci, aveți?, sau o fotografie pe Podul Minciunilor pot fi începutul unui poem sau o poveste-puzzle, așa cum spui. Frida se numește o cafenea din Sibiu în care amintirile se împletesc cu poeme scrise în carnețele, fițuici, șervețele de masă. Frida s-a scris și în lungile mele călătorii cu trenul. Din tablourile ce se derulau de la fereastră, din discuțiile cu ceilalți călători, din jurnalul de zi cu zi. Cartea e scrisă simplu, ca și cum aș vorbi în fiecare zi cu un personaj imaginar. Frida e și în sufletul meu, cu libertatea, șalurile ei lungi, stranietatea și excentricitatea ei.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce corespondențe există între “Mic dejun la Frida” și “Mic dejun la Tiffany”, romanul lui Truman Capote (pentru că gândul te trimite acolo)? Sau e, mai degrabă, trimitere la ecranizarea, din 1961, cu Audrey Hepburn în rolul principal? Ține și de faptul că Holly Golightly, deși o tânără cu apucături ciudate (o neastâmpărată ca și Frida), are scris „călătoare“ pe cartea ei de vizită?

ANGELA BACIU: Nu m-am gândit la romanul lui Truman Capote, poate  te duce cu gândul la film, pentru că în cartea mea totul se desfășoară regizoral. Sunt prozo-poeme, dar cartea am scris-o într-adevăr ca un roman, dintr-o suflare: povestea de dragoste a unei femei stângace pentru balerinul cu coup-de-pied-ul rănit. Trăiesc totul cu sufletul la gură, cu intensitate, mirare de copil, dar în același timp pătimaș și pasional. Ca pe scenă. Viața mea e o călătorie cu urcușuri și coborâșuri, cu fantezii și călătorii neuitate, cu dureri, pierderi, suferințe, dar și iubiri fascinante. Din toate am învățat. Toți ducem o bătălie, fiecare își poartă crucea. Bătăliile mele au început foarte devreme. De aceea, am învățat să prețuiesc viața asta nebună, s-o iubesc în fiecare zi, să mă bucur de fiecare oră, să râd cu gura până la urechi, să-mi lucească ochii când mă joc cu un copil, când călătoresc și scriu, când merg alături de cel drag, când îmi pun cireșe la urechi, sau dansez o sarabandă în picioarele goale pe nisipul cald într-o noapte cu lună plină. Călătoriile sunt hrana mea. Pentru că le simt în piele, creier, pe hârtie.

Când va veni sfârșitul, aș vrea să mă găsească la malul mării, stând sub o umbrelă de soare și citind o carte veche.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apropo de asta, de călătorii, volumul face referire la Sibiu (bine-nțeles), dar și la Brașov (Piața Sfatului, Postăvarul, Piatra Mare). De ce îți place orașul meu? E puțin ciudat că unei orientale ca tine îți place goticul și barocul, nu? Ce amintiri te leagă de acest burg?

ANGELA BACIU: Nu e ciudat. Sigur că în majoritatea cărților mele vorbesc despre locuri și călătorii orientale (cred că într-o altă viață am fost egipteancă sau persană, glumesc, desigur!) unele văzute, altele imaginate, așa mă simt și în interior, dar, cum ți-am spus, călătoria în sine – pot merge și în satul bunicilor mei, de acolo îți pot spune alte povești pline de umor și tâlc, poate vorbim cândva și despre asta – este pentru mine ca o cutie a Pandorei, cu daruri și lucruri de povestit. De Sibiu mă leagă piețele, festivalul de teatru, un pahar de vin noaptea pe la 3 când îl priveam pe Brahman dansând sub un felinar, seri și nopți de poezie, Crăciunul în fața bradului. Brașovul vine cu stradele, case frumoase, aer de vacanță și de munte. De acolo încep și se termină trasee de munte, mi-aș dori să am o casă la Brașov cu vedere spre Tâmpa. Din primăvară și până în toamnă să privesc marea, iar iarna să stau la munte. Îmi mai place să mănânc iarna castane fierbinți în cornete de ziar în Piața Sfatului, să privesc ceasul, să cumpăr flori de câmp de la bătrânica ce stă zilnic aproape de Strada Sforii, să privesc turiștii fascinați și veseli cum își fac selfi-uri, sau își fotografiază mâncarea, să cumpăr cărți poștale vechi și să scriu data pe ele. Vara să beau o cafea stând la soare, să colind anticariatele și magazinele de suveniruri și să cumpăr vechituri cu povești, firește. Ultimul obiect cumpărat din Brașov a fost un inel cu piatră neagră ce a aparținut unei evreice frumoasă și bogată, căsătorită cu un medic celebru în acea vreme. L-a primit când au împlinit 50 de ani de căsnicie. Ce vremuri! Obiectele, ca și locurile, prind viață în mintea mea. Așa cum am făcut cu hotelul Camberi sau cimitirul cosmopolit din Sulina, așa se întâmplă și cu obiectele. Îmi vorbesc, iar eu duc poveștile lor mai departe. Cam asa: „nevoia ta de detașare alimentează nevoia mea de afecțiune” atât am reținut din filmul ăla prost, bine că n-ai vrut să-l vezi. ai citit „Postăvarul și Piatra mare”. apoi, iar te-ai apucat de integrame. ce sunt? m-ai întrebat. „am schimbat patul cu un aragaz, dacă o țin tot așa, mă fac bucătar”. mandarinul miraculos cu șorț de bucătărie. flexibilii au rămas în șifonier la loc de cinste. pe spate scrie: 46” sau “când am ajuns la Pietrele lui Solomon m-am împiedicat. căscam gura aiurea. m-ai lăsat acolo să-mi scot bocancii n-ai înțeles niciodată de ce fac asta și să mănânc mărul. lupul din tine și-a continuat drumul până hăt sus în defileu. erai fericit.”

Laurențiu-Ciprian Tudor: Evident, însă, că sunt mult mai multe trimiterile la Orient: Ada Kaleh, cartierul Suleymaniye, Balcic ș.a.m.d.. De altfel, și când faci referire la Ardeal procedezi și vezi oriental: decupezi detalii, amesteci nostalgia cu voluptatea etc.. De ce te fascinează acest spațiu? Care este, după tine, mesajul lui poetic?

ANGELA BACIU: Fiecare loc are farmecul lui. Fie că vorbim de mare, munte, orașe de aici sau de oriunde, spiritul locului te fascinează și vrei să afli cât mai multe, să respiri aerul, să gusti un fel de mâncare, un desert nou (acum câteva zile am mâncat mahallabiya), să încerci o băutură specifică locului. Vrei să te întorci acasă cu o bucățică de Rai, cu o pietricică de pe strada în care ai locuit. Pentru că peste tot este viață. Și poezie, firește! Știi bine!

Laurențiu-Ciprian Tudor: Pe de altă parte, iubești, fără rest, apele, marea. Ne duci și la Vamă, la 2 Mai, la Neptun. De ce crezi că poeții iubesc marea? Ce le șoptește?

ANGELA BACIU: Marea e casa mea. E locul în care trăiesc câteva luni pe an și mi-aș dori să îmbătrânesc. Acolo îmi recapăt forțele, energiile, pasiunile. Sunt mai creativă, o femeie liberă să trăiesc cum vreau, să mă joc cu scoici, căluți de mare și meduze albastre. Umblu desculță, cu părul în vânt, fără telefoane, internet sau facebook. E lumea mea.  De ce iubesc poeții marea? De ce punem sare în mâncare?! În fața mării încep marile iubiri. Și nu se vor sfârși niciodată. Ca și cărțile. “Mai povestește-mi cum era la 2 Mai, nu mă plictisești când  îmi spui aceleași lucruri, păi de câte ori nu mi-ai spus tu bancul cu “o supă-i o supă” mereu e altfel, mai lung, și supa tot mai groasă”. Când va veni sfârșitul, aș vrea să mă găsească la malul mării, stând sub o umbrelă de soare și citind o carte veche.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Angela, de ce călătorești cu trenul? Mulți consideră, azi, asta, ca pe ceva demodat. Îți place că poți fi spectator pe de-a-ntregul?

ANGELA BACIU: Călătoriile n-ar fi la fel dacă n-aș merge cu trenul (uneori merg și cu vaporul). Nu mă grăbesc niciodată. Călătoriile prind viață doar dacă le respiri, le aștepți, le adulmeci, privești și vezi totul cu bucurie și nesaț. Vreau să fiu și participant și spectator în viața mea. Așa cred că voi trăi mai mult. În perioada asta de pandemie am călătorit cu mintea. Am fost în o mie de locuri, am cântat, dansat, am început să învăț și portugheza, cine știe când mi-o trebui. Am încercat și noi feluri de mâncare, am văzut și revăzut filme vechi, am măsurat pașii din  sufragerie până în dormitor, și din hol până în balcon, am râs și mi-am băut cafeaua în fiecare zi în alt spatiu geografic. Am lucrat la o nouă carte și am scris și două povești pentru copii. Spune și tu, asta nu înseamnă să poți fi și spectatorul propriei vieți?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Aproape toate locurile la care faci referire alcătuiesc un fel de “hartă mentală” (așa se numește în antropologie). Care sunt, însă, primele trei locuri pe care le iubești? Unde te-ai exila, chiar și doar pentru scris?

ANGELA BACIU: O, da, este o hartă mentală. Altfel nu s-ar putea. Primele trei locuri? În afară de acasă? Sunt multe locuri: Egipt, India, Turcia. Pot scrie poeme în cafenele orientale, în gări și moschei, sau, de ce nu, în timp ce mă plimb cu bicicleta (cu flori de lavandă în coșuleț) pe străzile înguste pline de culoare din Provence.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Angela, sunt poeții cam stângaci? Cartea asta nu are nimic stângaci.

ANGELA BACIU: Simpatică întrebarea ta. M-am luptat toată viața mea cu faptul că sunt stângace. În clasele primare, cum mănânc, cum folosesc racheta de tenis, în ce mână țin stiloul, lingura sau cuțitul, cum desfac o conservă de pește și câte și mai câte. Și, mai ales, cum cos. Ce e atât de nemaipomenit? De ce dacă folosim mâna stângă în loc de cea dreaptă suntem stângaci? De ce suntem altfel, cine spune asta? Dacă sunt poeții stângaci? Habar n-am. Poate.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Mai am o singură întrebare: dat fiind că Frida avea vederi de stânga, te întreb: tu cum te poziționezi față de toate aceste manifestări ale stângii radicale din Occidentul zilelor noastre? Apoi, cum privești feminismul radical (Frida este azi un icon al feminismului)?

ANGELA BACIU: Așa cum știi, nu mă pasionează politica. Nici de stânga, nici de dreapta. Întrebarea ta îmi aduce aminte de un interviu pe care l-am făcut cu regretatul scriitor Mircea Sântimbreanu. La un moment dat l-am întrebat dacă face politică. Și răspunsul Maestrului a fost: “Sunt apolitic de stânga!”. Despre prietenia literară, cărți fascinante, politică și critică literară am vorbit cu mulți scriitori, iar interviurile cu ei le-am publicat în câteva volume. Sau îmi amintesc când l-am întrebat pe criticul Radu G.Teposu care ar fi crezul unui critic literar în zilele noastre, acesta mi-a răspuns cu umor: „Tatăl nostru care ne citeşti, / Învaţă-ne să-i judecăm drept pe cei care scriu / şi nu ne duce în ispita laudelor deşarte, / nici în cea a hulei nemeritate, / ci ajută-ne să vedem în fiecare carte / adevărul estetic, dâra de existenţă, / freamătul fiinţei, iluminarea lăuntrică / şi ne iartă / erorile noastre de judecată / şi fă-ne culţi, că suntem mulţi! Și apoi a încheiat: „sunt un amestec ciudat de ironie şi patetism, de sensibilitate plastică şi lirism, de predispoziţie teoretizantă şi explozie imaginativă. Sau poate că nu sunt decât un om confuz, vorba domnului Cehov”. M-a pasionat interviul, pentru că m-am putut apropia mai mult de omul-artist, omul-scriitor, să îl văd în casa lui alături de familie, la locul de scris – biroul, fereastra, obiectele personale, papucii și halatul de casă – sau la un festival sau târg de carte. Pentru interviu îmi luam notițe și făceam fișe, mă pregăteam, apoi înregistram cu un reportofon vechi lipit cu scotch, am zeci de casete înregistrate, o arhivă cu adevărat specială. Iată că las ceva în urmă! Politica mea a fost mereu cultura. Cartea e cea mai bună moștenire. Dar, nu știu cum, m-am îndepărtat de întrebarea ta…deh, cafeaua e de vină, ne dezleagă limbile și ne vine cheful de povești. Nu, nu sunt o feministă. Nu judec gândirea altora, dar în ce mă privește încă păstrez în suflet romantismul și toate gesturile simple între bărbat și femeie. De ce nu aș admira tandrețea bărbatului care sărută mâna femeii, care oferă un trandafir, îi ține haina sau îi trage scaunul la restaurant, când ține deschisă portiera la mașină, sau…taie lemne în plină iarnă și face focul. Femeia e un mister și așa trebuie să rămână. Restul e poezie… “îți propun un joc: acoperă-ți ochiul stâng cu mâna stângă, doare celălalt? acoperă-ți ochiul drept cu mâna dreaptă ce vezi acum? apoi leagă-ți mâna stângă la spate scrie cu dreapta și invers apoi sari într-un picior. ce scrie pe cartela de me­trou? cât de sus se înalță zeppelinul? dulce ca pelinul. în piața huet măturătorii strâng frunzele.”

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *