Noduri – Domenico Starnone

26/08/2020

În ciuda reputației temperamentelor tumultoase, mediteraneene ale italienilor, autorii contemporani din peninsula, tot mai vizibili și mai traduși și în limba română, ofera romane despre cupluri,  cu fine resorturi psihologice, povești în care exploziile au loc pe dinăuntru, în forul interior al protagoniștilor care se regăsesc în situații provocatoare de destin și suportă consecințele propriilor alegeri inconsecvente sau experimentale. După Elena Ferrante și tetralogia napoletană dar și după memorabilia și profunda cronică a destrămării unei căsnicii (în Zilele abandonului), după Marco Missiroli și interferențele adulterului ca mijloc de explorare identitară, l-am descoperit pe Domenico Starnone, într-un roman tradus în limba română la Editura Litera, intitulat interesant Noduri, o poveste care țese scenariul provocării infidelității într-o a doua șansă familială, cu toate urmările ei dureroase.

Noduri - Domenico Starnone

Romanul în trei părți este de fapt un puzzle perspectival. Fiecare parte dă voce membrilor unei familii, supraviețuitori ai unei crize casnice, pe fundalul crizei ideologice europene din anii 60-70. În esență povestea recompusă pare simplu de rezumat: Aldo și Vanda sunt un cuplu căsătorit de 12 ani, cu 2 copii. Aldo o părăsește pe Vanda pentru a avea o aventură cu altă femeie, Lidia, timp de 4 ani, apoi revine și își reface legătura cu Vanda, rezistând alături de aceasta până la anii senectuții. Istoricul familiei este reconstruit multiperspectival, prin tehnica oglinzilor, prin jonglarea cu instanțele narative. Prima parte dă cuvântul Vandei, prin scrisorile adresate lui Aldo, imediat după ce acesta își părăsește familia pentru o femeie mai tânără. A doua parte ne oferă acces la perspectiva lui Aldo, aflat acum la vârsta senectuții, întors de peste două decenii la căsnicia pe care a abandonat-o initial care, vulnerabilizat și de perspectiva îmbătrânirii și a transformării unui mariaj postadulter își rememorează partial istoria plecării și întoarcerii și își descoperă naivitățile potential distructive ale vârstei a treia. Ultima parte a volumului ne oferă perspectiva copiilor acestui cuplu, Anna și Sandro, de acum adulți, legați și divizați în același timp de mariajul plin de nodurile încâlcite ale părinților.

Căsătoriți de tineri, într-un deceniu puternic mișcat de cutremurele ideologice (explorate interesant, din punct de vedere al impactului asupra vieții de zi cu zi și în volumul al treilea al tetralogiei napoletane semnate de Elena Ferrante), Aldo și Vanda ajung la rândul lor, purtati de valurile tentante ale timpurilor într-un punct de cotitură. El e un intelectual aspirant, activ în universitate, ea este o casnică modestă, familistă, ambițioasă și loială. Ceea ce părea a fi un aranjament firesc, promițător și durabil, într-o căsnicie în care împărțirea rolurilor și aspirațiile sunt stabile și predefinite, ajunge să capete aspecte retrograde și constrângătoare sub reperele  emnaciparii ideologice. Aldo ajunge să vadă în fidelitate, căsnicie un semn de înapoiere, un mijloc de a desfășura un mechanism al unei mașinării fără sens în care membri sunt depersonalizați și reduși la funcții. Luptând împotriva acestei instituții oprimante care pare să-l dezumanizeze, căutând afirmarea socială, asumarea dorințelor erotice și a aspirațiilor intelectuale ale deceniului, Aldo se îndrăgostește și își asumă pasiunea față de Lidia, o femeie mai tânără și fără angajamente sau obligații, deși nu este convins initial de durabilitatea acestei aventuri.  Rămasă singură, cu doi copii, fără competențe profesionale, Vanda neagă initial proporția incidentului, așteptându-se ca bărbatul său să se întoarcă, după o rătăcire scurtă, nefiind impresionată și nici convinsă de discursul progresist al soțului. Vanda consideră că Aldo bate câmpii cu înțeleaptă seninătate, că e de fapt un ipocrit care își camuflează slăbiciunile și dorințele în spatele unui discurs intelectualizat. Când Aldo nu se întoarce, Vanda își descoperă soțul drept un ins slab, confuz, superficial, un ins care îi instrumentalizează pe cei din jur și care nu le îngăduie să se manifeste decât dacă îl urcă pe piedestal și îi recunosc prestigiul social.

Revoltată și resemnată în același timp, solicitând o hotărâre judecătorească pentru custodia copiilor, Vanda își reneagă soțul pentru felul în care a etichetat familia, pentru că a văzut-o ca un spațiu în care el și-a irosit tinerețea și nu a reușit să își atingă adevăratul potential. De la amabilitate, la ironie, Vanda ajunge la insultă și chiar la o tentativa de suicide înainte de a se rupe de proiectul casnic anterior. De cealaltă parte, din perspectiva prezentului,  Aldo își deapănă sentimentele succesive pe care le-a trait: autenticitatea și imboldul vitalist simțit în perioada aventurii care au pălit însă odată cu trecerea timpului, pe măsură ce anxietățile și nesiguranțele i s-au actualizat (în fond, este posibil ca Lidia să se fi îndrăgostit nu atât de el, un om cu neliniști mărunte, ci de efectele căldurii ei asupra unui potential masculin), dar și lașitatea, regretele, incapacitatea de a-și asuma desprinderea de căsnicie până la capăt, chiar și atunci când își redescoperă copiii deschiși și înstrăinați. Doar că revenirea progresivă, acceptată mai degrabă tacit de Vanda va deveni în timp un teatru al  expresiei unei dureri neconsumate  complet. Căci Vanda își va exprima suferința de a fi fost parasită sub forma intransigenței. Fiecare dezacord și fiecare moment de tensiune domestică va deveni o probă decisivă a caracterului ei nonconciliant și punitiv pentru actul părăsirii, fără drept de apel din partea lui Aldo. În acest context pe care și Aldo îl acceptă, soțul reîntors va deveni mai degrabă un om-umbră, o fantomă inofensivă care nu va mai putea afirma niciodată indicii de nefericire., deși după spusele Vandei, va găsi formele lăturalnice, subtile de expresie a nemulțumirii (inclusiv în felul în care alege să boteze motanul familiei). Acest aranjament al celor vulnerabilizați deopotrivă de o suferință care are nevoie de un public perpetuu (preferabil chiar călăul) pentru expresie și de o răzgândire sau indecizie întinsă pe ani de zile va lăsa urme în perspectivele copiilor, Sandro și Anna care ajung să împărătșească dar și să discute marcajele afective, confuze, lăsate de războiul initial deschis și apoi la foc mocnit al căsniciei parentale.

Romanul lui Domenico Starnone nu oferă o poveste optimistă în care o rătăcire de tinerețe sau de vârsta a doua e recuperată și compensată apoi de pe poziții înțelepte, conducând cuplul redescoperit spre o armonie matură. Autorul nu ne poartă lejer pe bucle narative care se leagă ușor și firesc ci ne împlântă în nodurile destinelor, acolo unde, protagoniștii aleg să circule bidirectional,  să avanseze sau să se întoarcă fără să reușească altecva decât să se rătăcească într-un labirint complicat în care aspirațiile inițiale, suferințele ulterioare se încurcă toxic și pregătesc unul dintre cele mai silențioase și sinistre deznodăminte la vârsta a treia.

Romanul lui Domenico Starnone este mai degrabă o poveste  despre compromisuri, alegeri cu jumătăți de măsură, despre răni care nu se închid, se conservă sub specia unui război rece domestic, asumat de ambele părți, distructiv interior, partial confortabil exterior,  dar și o poveste despre  traume transmise generațional.

NODURIDomenico StarnoneEditura Litera, 2018

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *