IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Scriu pentru că nu știu să înțeleg lumea altfel și nici să contribui la mai binele ei în altă formă.

28/08/2020

Începând din 01.02.2013, Libris propune proiectul Lumea cărților din perspectiva scriitorului, proiect care aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului. În luna SEPTEMBRIE din 2020, scriitorul lunii este… IOANA CHICET-MACOVEICIUC!

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: De când sunt părinte, am învățat că întotdeauna există timp pentru ce e important pentru tine.IOANA CHICET-MACOVEICIUC: De când sunt părinte, am învățat că întotdeauna există timp pentru ce e important pentru tine.

LIBRIS: Cat de mult te-a afectat pandemia? Cum te-ai adaptat restricțiilor impuse pe termen lung? Ai citit mai mult, ai scris mai mult?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Din păcate, pandemia ne-a afectat în cel mai dureros mod, încă din martie: am pierdut un om, bunicul copiilor s-a stins în spital din pricina virusului. A trebuit să ne luptăm cu anexietatea, durerea, furia, frustrarea, neputința, nedreptatea, vestea bună e că am reușit să ne ținem unii de alții și să ne vedem mai bine, să ne acceptăm mai ușor, să simțim mai des recunoștință pentru ce avem și împăcare cu ce nu putem controla.
Am primit restricțiile ca pe măsuri necesare pentru a rămâne sănătoși, ne-am organizat rapid ca să fim funcționali, am făcut din fiecare zi o aventură (unele zile au fost ele singure aventuri întregi), chiar dacă în multe nici n-am ieșit din casă. Ne-am jucat mult, am gătit mult, am și scris câte ceva, am și citit mult. Nu mai mult ca de obicei, dar nici mai puțin. Lucratul de acasă cu doi copii, gătitul zilnic de trei ori pe zi pentru patru flămânzi, toate lucrurile care trebuie puse la loc iar și iar, nevoia copiilor și a noastră de a avea timp împreună, toate astea nu mi-au lăsat extra timp pentru nimic. Dar a fost, și este încă, bine.

LIBRIS: Care au fost cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat pe plan personal și profesional în perioada pandemiei și cum le-ai depășit?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: În primele săptămâni m-am luptat cu anxietatea puternică. Nu știam cât de grav e, ce o să e întâmple, dacă și cum ne putem proteja, urmau vremuri pe care nimeni niciodată nu le mai trăise în nicio formă.
Am discutat, am pus pe hârtie planul nostru, am căutat soluții concrete la posibile probleme (soțul meu și-a comandat inclusiv un topor, în caz că va fi nevoie să facem focul în mijlocul bucătăriei cu lemne din pădure, ca să frigem un porumbel vânat în capătul străzii ), am discutat cu un psihoterapeut ca să-mi înțeleg și să-mi îmblânzesc frica. M-am organizat cu copiii, cu școala lor online, am făcut un program pe ore, un alt program cu urma să gătesc pe zile, vreme de șase săptămâni, stocuri de alimente și de cărți.
Curând aveam o rutină care funcționa, am observat că anxietatea a dispărut, copiii erau fericiți, se simțeau în siguranță, atunci am reînceput să scriu și m-am relaxat și eu.

LIBRIS: Vorbești depre educația cu blândețe, o abordare care exclude manipulările, condiționările negative, care mizează pe construirea unui spațiu de încredere și siguranță pentru copil. Cât de mult folosești în educarea copiilor tăi recompensele? Sunt curente de parenting (parentingul necondiționat) care sugerează că și condiționările pozitive pot deveni în timp la fel de dăunătoare precum cele negative (care implică pedepse fizice sau emoționale), pentru că îl fac pe copil să se concentreze mai degrabă pe recompensă, decât pe semnificația obiectivului de atins.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Recompensa e tot o formă de manipulare, doar că are mai mult zahăr pe ea. 
Detest manipularea, este lipsită de respect și de înțelegere. Vreau ca acest copil să facă ce vreau eu, nu-mi pasă de nevoile lui, de motivele pentru care el refuză, nu-mi pasă ca el să înțeleagă motivele pentru care e necesar să facă asta, mă grăbesc, așa că o să-l păcălesc ca pe un cățel care ar face orice pentru un biscuite cu carne.
Educarea e un proces de durată, lung, complicat, frumos, delicat, care se bazează pe conectare. Privești copilul în ochi și el pe tine, vă vedeți ca două ființe umane complete care își doresc respect și iubire, demnitate egală și acceptare.
Recompensele distrug conectarea, pentru că presupun că cel puternic îl poate manipula pe cel mai slab să-și suprime dorințele reale și să facă ce vrea celălalt. Copiii nu învață de aici decât că imediat ce vor avea ei puterea, vor putea obține ce-și doresc de la alții cumpărându-i cu diverse lucruri.
Recompensa ucide motivația interioară, care e un motor teribil de puternic în copii. Ei trebuie să se spele pe dinți pentru că înțeleg de ce e important asta pentru dinții lor. Trebuie să-și împartă jucăriile cu cine doresc pentru că au înțeles de ce e importantă generozitatea. Trebuie să-și facă temele pentru că au văzut că asta îi ajută să înțeleagă mai bine. Trebuie să nu lovească pentru că au înteles câtă durere provoacă asta în celălalt. Dacă ei fac tot ce trebuie să facă doar ca să primească ecran sau desert, când tu n-o să mai fii acolo să le dai recompensa, nu vor mai face nimic, pentru că nu vor avea niciun motiv să o facă.

LIBRIS: Spui la un moment dat pe blogul printesaurbana că, uneori, în experiența de parenting e greu pentru că nu știm să căutăm ușorul. Cum învingem anxietățile parentale? Cum se ating pragurile de relaxare, în care să nu ne mai simțim atât de stresați, de pildă când plecăm în vacanțe cu copiii? E vorba doar de experiență cumulată care ne dă mai multă încredere în mod natural, e mai ușor când crești al doilea copil? Avem nevoie de modele și prieteni relaxați?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Cu al doilea copil e întotdeauna mai ușor, și ar fi chiar de vis, doar că mai e și primul acolo, care-și face simțită prezența destul de vocal. Dacă mai sunt și amândoi mici, e destul de greu să te relaxezi în vacanță dacă nu ai pic de ajutor.
În primii ani cu doi copii, mă ajutau mult așteptările reduse. Știam că oriunde vom merge, eu tot voi alerga după doi mici, nu voi dormi nopțile, voi spăla lingurițe și aparate de gătit la abur, doar că voi face toate astea într-un peisaj mai frumos (și mult mai costisitor decât acasă).
În timp, am învățat să mai las lucrurile și așa cum cad, să nu mai caut să fie totul perfect.
Am făcut liste de priorități. Călcatul nu se află pe niciuna dintre ele. Nici strânsul zilnic al jucăriilor.
Implic pe toată lumea din casă în sarcinile necesare. Fiecare strânge masa după el. rufele uscate și le împăturește și îndosariază fiecare în dulapul lui.
Cer răspicat timp pentru mine, apreciere și relaxare.
Mă văd și mă apreciez pentru toate lucrurile pe care le fac bine și nu mă mai biciuiesc pentru ce fac rău.
Am încredere în copii că se vor descurca în parc să se joace cât eu citesc pe bancă dintr-o carte.
Am încredere că sunt ființe inteligente, cu instinct de supraviețuire și un set solid de principii și valori, așa că îi las cu curaj la școală, fără să-mi fac griji că nu se vor descurca.
Am grijă de mine, îmi dau ce am nevoie ca să-mi pot întâmpina familia cu bateriile pline. Când e gol în tine, nu poți împărtăși iubire, răbdare, înțelegere. Golul vine cu vină, furie, frustrare, frici multe.
Ah, și râd mult. Râd de mine, de viață, de noi împreună. Viața e un circ, nu-i păcat să nu ne distrăm, dacă tot avem bilete în primul rând?

Ema spune noapte buna - Ioana Chicet-Macoveiciuc

LIBRIS: Fiecare familie are particularitățile ei, dar căutăm adesea acele univesalii, acele repere care să ne ajute să ne creștem copiii mai bine. Oamenii ți se adresează adesea să îți solicite sfaturi, deși nu te consideri un expert în parenting, ci mai degrabă o mamă responsabilă și informată. Pe tine cât de mult te-au ajutat sfaturile altora sau resursele de parenting? Nu există și un efect invers: cu cât căutăm mai mult răspunsurile la alții, cu atât riscăm să ne simțim mai neajutorați și mai lipsiți de încredere în noi în ceea ce privește creșterea copiilor?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Sigur că da, internetul poate fi o resursă valoroasă, dar și o sursă imensă de derută, anxietate și vinovăție. Contează cu ce bagaj intri în el. Dacă ești nesigur pe tine și cauți validare pe grupuri, ești o țintă sigură, te vei deprima teribil și vei fi imediat convins că ești cel mai varză părinte din lume. Dacă intri pe internet să te informezi și o faci din surse bune, sunt șanse mari să ieși câștigat. Iar dacă intri să te distrezi, atunci sigur ți-ai cheltuit bine banii pe abonamentul la fibră optică.
Eu zic că cel mai bine e să ai micul tău trib, format din mamă, bunică sau o mătușă simpatică și relaxată și două-trei prietene cu simțul umorului.
Vorbești cu ele despre ce te frământă, îți verși cu ele prea plinul de frustrări, extenuare, așteptări neîmplinite.

LIBRIS: Ai un blog și o comunitate deschise spre împărtășirea experiențelor feminine, maternale, care țintesc viața sănătoasă și dezvoltarea personală. Ce te motivează în continuare să îți împărtășești experiențele, după ce ai scris atâtea cărți pentru copii, ai construit o comunitate? E o obișnuință și o plăcere, așa cum e cititul? La ce renunți mai ușor într-o zi aglomerată cu întorsături neprevăzute: la scris sau la citit?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: De când sunt părinte (cu alte cuvinte, un project manager teribil de eficient, pentru că în fiecare zi dezamorsez în feluri creative tot felul de crize, unele care implică lichide corporale în locuri care trebuie să rămână uscate, altele care implică războaie de ani pe seama unor piese de lego de dimensiunea unghiei de la degetul mic al piciorului meu drept), am învățat că întotdeauna există timp pentru ce e important pentru tine.
Nu trece nicio zi fără să scriu și să citesc. Niciuna. Pentru că pentru mine e important să scriu și să citesc în fiecare zi, la fel cum e important să mănânc la masă și să mă spăl pe dinți.
Uneori nu ajung la laptop să pun pe ecran ce-mi trece prin cap, dar scriu în capul meu și pentru mine e de ajuns.
Scriu pentru că nu știu să înțeleg lumea altfel și nici să contribui la mai binele ei în altă formă.
Scriu pentru mine și pentru alții, dar scriu mereu despre mine în diferite forme, pentru că am observat în cei 20 de ani de când scriu public că atunci când văd o inimă pulsând, oamenii se simt inspirați și în siguranță să și-o arate pe a lor.
Avem nevoie să învățăm să ne vedem, să ne iubim, să ne mângâiem, și cred că asta facem împreună, eu și cititorii mei.

LIBRIS: Cum îți alegi subiectele cărților pentru copii? De unde îți vin ideile? Urmărești în general un obiectiv tematic, educațional, cum ar fi familiarizarea cu mersul la doctor, cu regulile de politețe, gătitul în bucătărie? Povestea este în primul rând un vehicul educațional?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Pentru mine, cărțile pentru copii trebuie în primul rând să fie primitoare, amuzante, pline de acceptare și confort. Ca o grădină răcoroasă, cu hamace și pisici, din care n-ai mai vrea să mai ieși.
Vreau ca atunci când copilul deschide cartea scrisă de mine, să știe că intră într-o lume în care este apreciat, prețuit, văzut, înțeles, că părintele lui e acolo pentru el cu iubire, că or să râdă și or să povestească împreună.
În al doilea rând, vreau să ajut copiii să înțeleagă lumea prin cărțile mele. Să învețe că au dreptul să spună NU oricui dorește să-i atingă, de ce e important un termometru, de ce nu băgăm degetul în mămăliga fierbinte, de ce mama se transformă uneori într-un dragon roșu la față care scuipă.
Cărțile sunt porți. Ale mele sunt porți către o lume mai limpede.

LIBRIS: În cartea Vrei să-ți spun un secret despre mami? abordezi interesant, cu blândețe prejudecata mamei superputernice. Nu ți-e teamă să o surprinzi pe mama în ipostaze sensibile, de la copilărie la experiența maternală în care ea păstrează propriile sale nevoi. Aceste idei par să pună în discuție realități potențial anxiogene pentru copil: mama ca ființă vulnerabilă. Cum „umanizăm” mama, în ochii copilului, fără să provocăm senzație de potențial abandon (mai ales când mama este indisponibilă pentru copil, pentru că are propriile ei nevoi), fără să neutralizăm sentimentul de siguranță și investiția în aparenta omnipotență maternă?

IOANA CHICET – MACOVEICIUC: Copiii au nevoie să știe că mama e om, și deci e imperfectă. Altfel vor cere perfecțiune de la sine și de la lume, iar asta poate fi sursă de frustrări, depresie și inadaptare. Mama are voie să-și arate neputința, limitele și nevoile, dar într-un fel care să nu aducă frică sau vinovăție pentru copil. Ne putem întotdeauna cere scuze de la copil atunci când i-am arătat fața noastră de care suntem cel mai puțin mândre, el va accepta mai ușor propria față de care e cel mai puțin mândru.
Le vorbim despre emoții, care sunt naturale și sănătoase, chiar și cele neplăcute.
Le vorbim despre nevoile pe care le are orice ființă umană: de odihnă, de relaxare, de iubire, de apreciere, de siguranță, de ajutor. Și despre ce se întâmplă când ele nu sunt împlinite.
Suntem vulnerabili, fie că vrem sau nu. A arăta asta unei ființe atât de intuitive cum este copilul nostru poate aduce vindecare și claritate asupra felului în care funcționează ființa umană, iar asta e o lecție prețioasă pentru copiii noștri.
Asta nu înseamnă, desigur, că ne transformăm copiii în terapeuți. Ideal este să căutăm un alt adult care să ne primească nesiguranțele și suferințele, pentru că el va ști ce să facă cu ele. Copiii au voie, de fapt, nu, trebuie să ne vadă sufletul, dar nu-l lăsăm copleșit de asta.

LIBRIS: Cum se raportează copiii tăi la cărțile pe care le-ai scris? Acum că ei sunt mai mari, le mai ceri feedebackuri? Citiți împreună? Cum inspiri dragul de lectură copiilor tăi? Practica și modelul parental sunt esențiale în acest sens?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Întotdeauna le citesc manuscrisele și le urmăresc reacțiile. Când îi aud râzând și-mi spun să recitesc un pasaj de cinci ori la rând, știu sigur că e bine. Când mă întreabă de ce m-am oprit, că ei ar mai fi vrut să audă, știu că e bine. Când nu, o iau de la capăt.
Toate cărțile mele pentru copii sunt în primul rând pentru ei.
Citim împreună în fiecare seară, din romane pentru copii pe care le aleg ei. Sofia deja citește și singură, dar lectura de seară e momentul nostru de conectare, aliniați sub pătură, eu le citesc, ei mă întrerup să discutăm, negociem încă cinci pagini și tot așa.
Avem casa plină de cărți, eu citesc peste tot, în parc, în vacanțe, ziua acasă, seara acasă, ei au la îndemână biblioteca lor, mereu răsfoiesc câte ceva, încearcă să citească singuri sau îmi aduc cărți la citit.
Îmi doresc mult să devină și ei cititori, dar n-o să mă supăr dacă nu va fi așa, o să-i iubesc oricum și o să accept pasiunea lor pentru orice vor alege ei să fie (doar să nu fie motociclete).

LIBRIS: Ce planuri de lectură, dar și editoriale, ai pentru acest an ?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Am pe noptieră un teanc de un metru de cărți care își așteaptă rândul, de la autobiografii la beletristică polițistă, cărți despre război și romane de iubire.
În septembrie va ieși de la tipar o carte ilustrate pentru fetițele care cresc, o poveste caldă despre devenire. Se numește Caietul și va fi, sper eu, un mic manual al tuturor fetelor care se simt nesigure, întristate și dezorientate de faptul că trupul lor se schimbă, emoțiile lor devin imprezivibile și stranii, iar nevoia de intimitate le împiedică de a la deschide conversații despre asta cu părinții lor.
Lucrez și la o nouă carte pentru mame, o continuare a primei mele cărți publicate, O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, sper să fie gata anul viitor. Și, desigur, cărți pentru copii, cu mult râs și lumi colorate.

Interviu realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.

One Comment

  • radu 01/09/2020 at 10:41 am

    O persona minunata ! 🤍

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *