Fabule moderne – Tatianei Țîbuleac

31/08/2020

Fabule moderne - Tatianei ȚîbuleacCartea de debut a Tatianei Țîbuleac, „Fabule moderne”, apărută la Editura Creator în 2016 este de fapt o micro-antologie de scurte povestiri despre vânzători de flori care își reconfigurează pasiunea pentru puii de bambus, tufele de bonsai și cactuși, despre simpli cafegii care își ard țigările la terase, în timp ce brutarii învârt pâinea în cuptor și șocolatierii ciocolata pe băț, toate acestea întâmplându-se uneori în arondismentul II al Parisului. Trecerea între cadrele culturale și schimbările climatice se face experimentând cotidianul, faptele mărunte ale unei zile în care poți pierde toate pariurile sau poți fi îmbărcat în tot rozul din lume, ca și când te-ai afla în interiorul unui pahar de sticlă, care oricând se poate sparge sau într-o ascunzătoare de vată de zahăr care te protejează de toate plictiselile și greutățile. Este o dublă senzație a fragilității și puterii care se creează atunci când poveștile nu rămân la granița dintre memorie și uitare, ci sunt transcrise de o mână ca de vrăjitor, care vede și aude și știe totul.

O istorie care traversează poveștile deportării rusești și sensibilitatea franceză până la sârbele din nordul Moldovei cu grație și candoare, cu nostalgie și fantezie, cu bătăi mici de inimă care ne înalță deasupra piețelor și magazinelor în care mergem zilnic fără a ne opri să îi observăm pe cei care nu își consumă dramele în fața publicului, dar care mereu ascund niște fire invizibile, ca de mătase, prin care toate întâmplările se leagă.

Cea mai frumoasă povestire pentru mine rămâne chiar cea care deschide acest volum, „Acul”, o superbă pildă a răbdării și grijii pe care doar de la bunici o putem moșteni, pe care o vedem și o învățăm în familie, iar apoi o recunoaștem și o prețuim în toate spațiile sociale în care ne mișcăm odată ce devenim adulți. Contopind aspirimea imaginilor cu soldați comuniști trimiși să ridice oamenii din casele lor cu amintirile blânde ale copilăriei, totul trece prin urechile unui ac cu ajutorul căruia se cos și se descos povești, sunt născocite opinci cu talpa groasă, din coji de mesteceni sau îi sunt date găuri în urechi nepoatei născută în libertate.

Hibridizarea culturală a poveștilor și experiențelor este în sine o trăsătură definitorie pentru autoarea născută în Republica Moldova și mutată în 2008 la Paris, aceasta fiind formată între reperele opresive ale unei societăți comuniste și limitele pe care le poate percepe, mai întâi ca turist al unei țări străine, democratice, apoi ca cetățean al noii lumi, care nu face decât să-i trezească la fiecare pas amintiri legate de propria țară, de intersecțiile unei libertăți percepută ca fiind neconvențională și a frumuseții de a prinde rădăcini într-un spațiu adoptiv, care înghite cu ușurință și în timp bariere și singurătăți adunate și multiplicate.

 

„ În Siberia acul a trăit șapte ani, apoi s-a întors acasă, la pieptul bunicii. Ca un sugar. Ca o inimă exterioară.”

 

„Zilnic, am învățat de la el că nu marginile ne sperie. Nu limitele.

Ci oamenii și întâmplările care ne împing spre ele.”

 

„ – De ce crezi că te prețuiesc atât de mult, Miluța?, o întreb.

– Le place că tac!, îmi spune ea senină și mulțumită.”

 

„ Soacrele nu sunt oameni. Ele sunt răzbunări.

Răzbunări crunte. Răzbunări tăcute. Răzbunări pentru nopțile prea senine și diminețile prea lungi. Pentru toate promisiunile făcute de bărbați la răscruci de viață. Pentru fiecare mângâiere. Pentru fiecare alint. Pentru fiecare barbă nerasă sărutată și mușcată în delir.

Pentru tot ce noi, femeile, am furat de la ei. De la fiii lor.”

 

„ Iar visele Innei erau atât de vii și de încăpățânate, încât toate nedreptățile de până atunci mureau rând pe rând. Se transformau în coli de hârtie multicoloră, iar noi le făceam corăbii și le lăsam pe Sena.”

 

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *