Răul – Jan Guillou

14/09/2020

Astăzi discutăm despre strategii de creștere a copiilor, parenting necondiționat, intervenții cu potențial stimulativ încă din perioada de dezvoltare intrauterină, traume afective, asimetrii de putere. Evoluția stilurilor educaționale a cunoscut o dinamică rapidă în ultimii 30 de ani, mergând mână în mână cu cercetările în psihologie, neurobiologie, psihiatrie și pedagogie. Să pui față în față felul în care se creșteau copiii în urmă cu jumătate de secol și felul în care sunt ei crescuți azi înseamnă să simți o distanță destul de mare în ceea ce privește una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale speciei umane. În acest sens, romanul lui Jan Guillou, publicat în anii 80, ecranizat la începutul anilor 2000 într-o producție nominalizată la Premiile Oscar ne introduce într-o lume nu atât de îndepărtată temporal și totuși parcă la ani lumină din punct de vedere ideologic și al tehnicilor de educare.

Răul - Jan Guillou

Povestea lui Jan Guillou se desfășoară în anii 50 în Suedia. Erik este un adolescent care a crescut intr-o familie abuzivă (după standardele contemporane, desigur) cu o mamă care închide ochii la violență și un tată care aplică o mulțime de corecții corporale variate, pentru orice greșală percepută a fiului său, într-o manieră ritualică, care atinge pentru torționar o intensitate aproape religioasă. Obișnuit să îndure bătăi cu coada de la încălțător, cu varga, cu cravașa (există uneori o oarecare proporționalitate între tipul de pedeapsă și gravitatea faptei, dar nu există avertismente sau negocieri de niciun fel), incapabil să riposteze fizic, Erik dezvoltă strategii de anduranță psihică, atunci cand incaseaza cele mai crunte bătăi. Interesant este însă faptul că Erik începe să înțeleagă logica violenței, fără să o îmbrățișeze sau să o practice sistematic la rândul său. În ciuda faptului că este abuzat și brutalizat, Erik este un băiat căruia nu îi este teamă să se afirme  (poate tocmai pentru că violența nu mai ajunge să îl sperie) într-un spațiu public care are încă expectații de supunere și nu de asertivitate din partea copiilor. La școală face o impresie controversată: jumătate din comunitatea academică îl consideră blând, cuminte, inteligent, ambițios, cealaltă jumătate vede în el sămânță de gangster, un personaj crud, manipulator, numai bun de școala de corecție.

Tocmai pentru că Erik este un adolescent isteț, el reușește să își înfrunte și profesorii, atunci când simte nedreptatea sau abuzul dar și să-i organizeze pe colegi într-o manieră calculată și uneori subversivă pentru a-și explora plăcerile într-o societate destul de conservatoare. După ce intră într-un bucluc pentru care e pedepsit și este numit de directorul școlii răul întruchipat (o etichetă simbolică extremă, o proiecție care să neutralizeze anxietatea pe care atitudinile lui Erik o stimulează în ceea ce privește viabilitatea unui sistem educațional represiv), Erik ajunge la o școală de elită (printr-un gest reparator al mamei), la Stjarnjberg, acolo unde va afla un sistem mult mai crud decât cel pe care îl cunoștea. Fără să fie o școală de corecție sau militară, dimpotrivă, o școală adresată celor bogați, cu gimnaziu și liceu,  Stjarnjberg este un loc în care educația e administrată într-o manieră particulară: partea academică rămâne apanajul profesorilor, partea disciplinară,  însă este delegată elevilor. Ca într-un fel de experiment Pitești sau ca în oglindirea instituțională a lagărelor din Germania, elevii se organizează ierarhic în structuri autorizate tacit, prin care ajung să se pedepsească între ei (amintind oarecum și de Împăratul muștelor, doar că în romanul lui Jan Guillou toată această desfășurare are loc în inima societății, cu consimțământul adulților).

Bătăile, ritualurile ințiatice umilitoare toate au o miză pedagogică, tocmai de aceea profesorii nu se amestecă. Supunându-se deciziilor Consilului (forul superior al elevilor de liceu care îi pedepsește pe cei noi și obranzici), care implică de asemenea variate forme de corecție corporală, elevii învață de fapt să se supună autorității, să își cultive disciplina, să își călească parțial caracterul, să devină parte a unei tradiții inițiatice de întărire a masculinității, pentru a ajunge cetățenii model de mâine, capabili să înfrunte frustrarea, să rămână loiali și obedienți față de autoritate.  Fie că sunt vânați în celebra Noapte monastică (un ritual periodic în care elevii noi sunt supăuși unor probe de umilință, în funcție de gradul de obrăznicie, de la bătăi nocturne în dormitor, la băi în fecale, imobilizare în pielea goală de catargul pentru steag), fie că primesc regulatele usturici (o serie de lovituri în cap cu coada de cuțit), fie că sunt reținuți în arestul internatului sau că ajung în temutul careu (un perimetru în care doi elevi de liceu îl pedepsesc prin bătaie cruntă pe un elev de gimnaziu, până când aceste părăsește arena în patru labe, desfigurat și plângând), elevii asumă aceste practici violente consimțite tacit de profesori, de asistenții medicali și de tot personalul auxiliar. Asta, până la venirea lui Erik. Trecut prin diferite grade de violență și veteran experimentat al unor situații în care a cântărit dacă e mai inteligent să lovească puternic sau doar să primească lovituri fără să riposteze, Erik ajunge rapid să înfrunte Consiliul și practicile sale și să dea astfel naștere unui adevărat război de tranșee, psihologic cu ocazionale explozii fizice. Căci, dincolo de pedepsirea unui nou și obraznic, Consiliul e nevoit să își apere autoritatea și legitimitatea în fața tuturor școlarilor, mai ales când Erik pare să reușească să evite orice acțiune de intimidare. Totuși, după o lungă perioadă de șicanare (din care nu lipsesc o mulțime de intervenții cu potențial umilitor sau violent), Erik reușește să își câștige măcar parțial protecția personală (și nu prin violența desfășurată vizibil, constant , mai ales că nu are voie să lovească niciun membru al Consiliului fără să fie exmatriculat, ci mai degrabă prin strategii preventive și intimidare). Cu toate acestea, practicile Consiliului (aflat în criză de identitate) se întețesc la adresa celorlalți elevi iar Erik se vede pus în fața unei dileme care ar putea să-l coste viitorul. Cum și dacă va reuși să iasă din această situație vă rămâne să descoperiți.

Dincolo de o evocare a atmosferei educaționale postbelice, traversată încă de un filon patriarhal, conservator, în care abuzul fizic era una dintre cele mai uzitate strategii educaționale, romanul lui Jan Goillou explorează psihologia violenței: formele în care se exercită ea (atât cea fizică, cât mai ales cea psihologică), sursele, raportul victimă-călău, consecințele ei. La fel de interesant este și planul simbolic propus de autorul suedez (pentru că situația lui Erik din școala suedeză este de fapt situația individului pus față în față cu un stat abuziv și intimidant), dificultatea morală pe care Erik pare să o dezbată cu prietenul său de cameră pe parcursul întregului roman: cât de important este să te opui celor care exercită o violență inutilă, arbitrară, chiar și când ea este organizzată și legitimată indirect social? Are sens să te opui în general sau o poți asuma ca parte dintr-o etapă biografică care știi că va deveni irelevantă în momentul în care vei lăsa școala în urmă și vei deveni adult? Are sens să  lupți doar pentru a te salva pe tine și, odată ce ți-ai asigurat acest obiectiv, poți închide ochii împăcat la ceea ce se întâmplă în jur? Este nepăsarea o formă de complicitate morală la legitimarea unei nedreptăți chiar și când aceasta erupe din însuși sistemul în care ești proiectat? Este necesară disidența activă, până la capăt, atunci când dezaprobi ceva principial ? Este rațional sau irațional să fii curajos? Iată o serie de întrebări interesante, cu atât mai relevante pentru cititorii societăților estice pentru care aceste interogații au căpătat o semnificație cu atât mai mare, după traversarea a mai bine de 40 de ani de dictatură.

RAUL Jan GuillouEditura Litera, 2018

Articol realizat de Sever Gulea.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *