Ioana Chicet-Macoveiciuc despre parenting, comunitățile online, educație emoțională și scrisul pe timp de pandemie.

23/09/2020

Un interviu în care autoarea de cărți pentru copii și „cărți pentru oameni mari”, cum le numește ea însăși, ne destăinuie cum a fost perioada pandemiei traversată ca mamă, figură care oferă sprijin în comunitățile sale online și, nu în ultimul rând, ca scriitor.

Ne-a mărturisit detalii despre două noi cărți, o carte pentru fetițe, „o poveste despre o fetiță care crește și nu se simte foarte confortabil cu asta”, dar și o mult așteptată continuare a celui mai bine vândut volum semnat Ioana Chicet-Macoveiciuc, până la acest moment, „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”.

Descoperiți și voi omul din spatele „Prințesei urbane”, așa cum am avut noi plăcerea și încântarea de a o face, în interviul acordat Petronelei Rotar în cadrul proiectului nostru, Oameni și cărți.

Ioana Chicet-Macoveiciuc despre parenting, comunitățile online, educație emoțională și scrisul pe timp de pandemie.

PETRONELA ROTAR: Venim după o pauză cauzată de această pandemie care nu ne-a permis nici nouă să continuăm seria de emisiuni, dar, din fericire, o putem relua acum și nu o reluăm oricum, ci chiar cu Autorul lunii Libris, Ioana Chicet Macoveiciuc.
Ioana a scris peste douăzeci de cărți pentru copii și patru romane. Ioana, povestește-ne în primul rând, cum ți-a trecut perioada asta de pandemie, dacă ai scris. Oamenii au senzația că lunile astea care au trecut au fost foarte prolifice pentru oamenii care scriu. Ai scris cărți?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Mulțumesc Petronela, mă bucur că ne revedem așa, în carne și oase. Cred că ești a doua persoană din afara familiei cu care mă văd în ultimele șase luni. În primele luni n-am scris nimic și eram așa, oarecum frustrată fiindcă vedeam postări ale colegilor scriitori sau primeam întrebări „și la ce lucrezi?” și eu nu lucram la nimic, pentru că eu lucram la patru mese pe zi pentru toată familia, lucram la multe rufe, la multe vase, la școala online, la ea am lucrat foarte mult și seara eram epuizată. Nici vorbă! Poate mi-ar fi trecut așa câte un gând prin cap, dar nu, n-am putut să duc nimic la bun sfârșit. În momentul când am depășit blocajul acesta…, fiindcă îmi doream, mă gândeam, totuși e o perioadă cu atâtea energii, trebuie să erupă ceva, de ce la mine nu?

Fetița cea mare, care doarme singură dintotdeauna, brusc mi-a spus la un moment dat că are nevoie să stau cu ea până adoarme și ce s-a întâmplat în primă fază a fost că mi-am pierdut ora aceea pe care o aveam din momentul în care îi băgam în pat și ziceam „Salavă cerului, încă o zi în care am supraviețuit!”, mă duceam pe terasă cu un pahar de vin și o carte. Acum nu mai puteam să mai am acea oră, fiindcă trebuia să stau cu fetița să adoarmă și o vreme după ce adormea, pentru că, știi cum e, ieși ca un ninja, dacă scârțâie ceva s-a trezit și o iei de la capăt. Am stat o vreme cu ea pe întuneric, câteva zile, după care mi-am dat seama că mi-era foarte drag să fiu cu ea acolo și voiam să-i spun lucruri. Și m-am gândit, ce-ar fi să i le scriu? În ora aceea în care stăteam cu ea și ea dormea, am deschis laptopul, ea mă mângâia pe mână sau se juca în părul meu și adormea, dar cumva adormea agățată de mine. Eu am profitat de timpul ăsta și am simțit că vreau să-i spun și să-i descriu cât de mult o iubesc și ce încredere am că o să aibe o viață foarte faină. Mi-a ieșit așa nici nu știu de unde, dar mai degrabă așa din zona asta a inimii, cred, o poveste despre o fetiță care crește și nu se simte foarte confortabil cu asta. Ar vrea să discute cu părinții ei cu care are o relație bună, însă în același timp simte că ei ar fi cumva jenați, rușinați de subiect și scrie în caietul ei – toate fetițele cred că au un caiet în care colorează, decupează, lipesc chestii – și ea scrie acolo întrebările pe care le are. De ce uneori mă simt diferită? E ok să nu-mi placă de mama uneori? Cum va fi viața mea? De ce se schimbă corpul meu? Lucruri din acestea, care nu sunt nici foarte, foarte intime, dar nici nu prea știi ce să faci cu ele, le simți, dar… Ideea e că apar niște răspunsuri. Nu știm cine scrie, dar e un scris de mână care spune că ea e super tare și că da, e normal să te simți în toate felurile și că viața o să fie super. Ce să facă atunci când cineva va râde de ea, că uite, o să înceapă să îi crească sânii… Cumva e o înșiruire de răspunsuri la întrebările fetei.

Speranța mea e că fetițele care vor citi cartea asta cu mamele lor sau singure, vor căpăta încrederea că, o dată, e ok să vorbească cu mamele lor și apoi că e absolut normal ce li se întâmplă, toată lumea trece prin asta și că o să fie bine. Mi-am dorit foarte mult să transmit asta fetei mele în primul rând.

PETRONELA ROTAR: Când apare?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: A plecat deja la tipar. Am scris-o așa, în câteva săptămâni. În fiecare seară am scris câte un capitol, editura a fost foarte încântată de ea. Am dat-o și Dianei Stănculeanu, psiholog care lucrează mult cu copii și familii. Am vrut să știu dacă fac bine, nu vreau să fac rău, cu nicio carte, întotdeauna îmi trec manuscrisele și prin acest filtru. Ea mi-a spus „Doamne cât mi-aș fi dorit o carte ca asta când eram mică. Dă-i drumul, că o să fie bine.” E și ilustrată, e un mic roman ilustrat pentru că fetițele de opt-nouă ani, cumva mi se pare că sunt încă în etapa asta în care mai copilăresc puțin, dar își fac gânduri despre ce urmează. Ilustrațiile sunt foarte frumoase. Cred că o să fie, îmi doresc să fie, o carte de căpătâi pentru fetițele care cresc.

PETRONELA ROTAR: Ai devenit scriitor de literatură pentru copii din nevoia, presupun, pe care ai avut-o să le spui copiilor tăi povești, ca apoi ele să fie împărtășite și cu alți copii. Ai fi scris literatură pentru copii dacă n-ai fi fost mamă?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Nu cred. Personajele din cărțile mele pentru copii trăiesc aici și acum. Am simțit nevoia asta, citindu-le copiilor cărți traduse, că lipsea personajul acela în care ei să se recunoască, care să spună ce spun ei, care să poarte aceleași haine și să vină cu același trecut de generații, de cultură și de tradiții. Am vrut să ofer asta, un spațiu în care, când ai deschis cartea, copilul să se recunoască și să știe că orice ar fi, el este acceptat și iubit. Am vrut să creez conexiunea asta între părinte-copil, pe care eu n-am găsit-o favorizată de traduceri. Am simțit nevoia să pun eu acolo ceva și în cărțile acestea chiar pun ce le spun lor. Sunt dialogurile noastre. Lavinia Trifan, care ilustrează seria cu Ema și cu Eric mi-a cerut poze din casă și cu hainele noastre și chiar a vrut să fie în primul rând o amintire pentru copiii mei. Uite, când deschizi cartea să-ți aduci aminte cu ce te jucai când aveai trei ani și în același timp, pentru că noi avem lucruri pe care le are toată lumea acasă, aceleași jucării, aceleași branduri, toți copiii se regăsesc, “uite, am și eu!”. Se creează un univers în care toată lumea e la fel. De aici vine foarte multă liniște, nu suntem speciali, deci vom fi bine cu toții, ca toată lumea.

PETRONELA ROTAR: Asta în condițiile în care fiecare dintre noi își dorește să fie puțin special.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Absolut!

PETRONELA ROTAR: Am vorbit despre cărțile de copii, hai să ne îndreptăm spre romanele tale. Cum au apărut romanele tale? Dacă cele pentru copii au apărut din izvorul acela matern și din nevoie, din ce izvor a apărut literatura pentru adulți?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Eu îi spun literatură pentru oameni mari.

Prima carte a apărut cumva la invitația Alinei Hrischi, ea a fost primul meu editor la editura Univers. Îmi citea blogul și mi-a spus că neapărat trebuie să scriu și o carte. I-am spus că eu nu știu să scriu cărți, eu știu să scriu blog. A fost o tatonare de câteva luni. Eram și cu cel mic, care avea câteva săptămâni, nu dormeam, era un haos. Ea a zis să încerc totuși, „Doar scrie!”. Am scris un prim capitol, l-am trimis complet sigură că se va întoarce cu multe roșii stricate, dar Alina a spus “ Wow, e super, gata, ai început cartea. Continuă cum ai început.” E o autobiografie, am povestit lucruri din copilăria mea, dar și din copilăria copiilor mei, pentru că mi-am dorit să arăt mamelor că cel mai mult contează cum te raportezi la ce s-a întâmplat, lucrurile cărora nu le dai importanță. Cumva noi investim foarte mult în brand de mâncare, în brand de saltea cu cocos bio, când de fapt, nu acestea sunt lucrurile care contează. Am vrut să ofer mamelor o carte în care ele să se simtă văzute, auzite și să le încurajez că important este doar să fie acolo.

Nu există rețete, uite cum am făcut noi, tu decizi dacă te inspiră sau nu. Am pus și foarte multe conversații haioase cu copii, care erau mici atunci și bineînțeles, au oferit prilej de râs pentru toată lumea.

În continuare este cel mai bine vândută carte a mea, prima, „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă” care nu este ficțiune. Este povestea vieții mele de când eram mică și până acum, când nu mai sunt așa mică.

PETRONELA ROTAR: Cum îți explici faptul că e cel mai bine vândută carte a ta?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Cred că femeilor din România le lipsește genul acesta de scriitură care este foarte simplă. Eu scriu fără fasoane. Cred că oamenii au nevoie să se uite pe gaura cheii la altcineva, la o persoană care nu este nici vedetă, nici bogată, eu sunt un om destul de obișnuit. Am trecut prin copilăria pe care au trăit-o probabil majoritatea, cu lipsuri, cu bătăi, cu pedepse, teribil de multe frustrări pe toate planurile, cu o grămadă de relații abuzive. Am povestit despre toate astea, am povestit despre felul în care m-a schimbat maternitatea și ce-am învățat așa, în primii ani. Sofi avea trei ani și Ivan sub unul când am predat cartea. Cred că pur și simplu femeile se regăsesc în cartea mea. Se citește foarte ușor, este și cu râs și cu plâns, ideală atunci când stai și alăptezi sau ești în spital și urmează să naști. Sunt foarte multe femei care au citit-o în maternitate înainte să plece cu copilul acasă sau imediat ce au ajuns acasă. E o carte la care femeile se gândesc când trebuie să facă un cadou unei prietene care este însărcinată. La întrebarea „Ce să-i cumpăr?”, cartea aceasta este „top of mind” și cred că asta e magia, este scrisă cu foarte multă iubire de oameni. Mă țin departe de a judeca și de a da sentințe. Cred că mai e ceva, îmi place să râd de mine. Nu am rigoarea aceea de om care a ajuns undeva și dă lecții. Sunt foarte departe de locul acela. Eu am povestit cum am greșit, cum m-am împiedicat, cum am căzut, cum au râs oamenii de mine și asta este foarte reconfortant pentru cineva care se simte și el nesigur. Cred că acesta este motivul.

PETRONELA ROTAR: Când scrii o carte pentru oameni mari, dar și pentru copii, ai în cap un scop? Vrei să ajungi undeva cu acea carte sau pur și simplu simți nevoia să scrii și apoi vezi tu ce se aliniază? În care dintre cele două tipare te înscri?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: De fapt, la fiecare dintre cele trei romane pe care le-am lansat ulterior a ieșit diferit. Primul roman pe care l-am scris este „Miercuri, respirăm” care este o poveste veselă despre șase fete gravide care se întâlnesc la Lamaze și se împrietenesc. Avem și adulter și morți neașteptate și tot felul de complicații. Este despre puterea femeilor de a se susține una pe cealaltă, putere în care eu cred, deși o găsesc tot mai rar în viața adevărată, dar îmi place să cred că ea există acolo și că trebuie doar să o scoatem la lumină. Acolo am scris foarte programat. Am știut de la început că am șase personaje, pentru fiecare fac un capitol, patru părți, partea a doua complică, partea a treia pare că rezolvă, dar de fapt complică și mai mult… Acolo a fost o structură matematică, să zic. N-am știut exact unde o să mă ducă, dar am știut schema aceasta, pe care am umplut-o cu “carne”.

Cel de-al doilea roman, „Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni” este o carte de iubire pe care am scris-o pentru că aveam eu nevoie să-mi calmez niște demoni. Aveam niște vise legate de o fostă relație care nu-mi dădea drumul sau eu ei, nu mi-e foarte clar. A trebuit să scriu și să rezolv acolo lucruri și am scris. Acolo am știut unde o să ducă, n-am știut pe ce traseu, dar am știut clar ce trebuie să fac.

Pe “Semn că te am” am scris-o ca într-un fel de transă, în sensul că știam bine că vreau să scriu despre suferința copilului care își pierde mama (mama îi este înjunghiată de tatăl ei în fața ei). Am știut că vreau să o salvez neapărat. Am urmărit-o pe parcursul vieții. Cumva, am gândit personajele și apoi le-am lăsat să interacționeze, eu doar am privit.

Scriam ore în șir, copiii erau la școală și seara când citeam, citeam cu acea curiozitate a omului care nu cunoaște textul. Cumva, lucrurile s-au întâmplat de la sine. Am avut două tipuri de final. L-am ales pe cel mai realist, mai puțin de film american, cu toate că știu că audiența și l-ar fi dorit. Cert e că am ales calea mai realistă, pentru că îmi place să cred că scriu proză realistă. Nu se întâmplă lucruri SF în romanele mele, cel puțin deocamdată. Nu știu ce urmează, fiecare carte a avut calea ei. Deocamdată n-am niciun plan. Nu știu.

O sa te tin in brate cat vrei tu si inca o secunda - Ioana Chicet-Macoveiciuc

PETRONELA ROTAR: Nu ai în plan nimic pe partea asta de literatură pentru oameni mari?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Ficțiune nu, însă am început să scriu la continuarea de la „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”. Au trecut cinci ani de când am predat manuscrisul pentru ea și simt că am învățat foarte multe în perioada aceasta.

Îmi doresc foarte mult să continui mesajul meu pentru femeile care își cresc copiii aici și în limba asta. Vreau să le ofer o carte ca o îmbrățișare, ca o declarație de dragoste, să zică „OK, te văd, știu că ți-e greu, o să fie bine”. Cam asta încerc să fac, nu doar în cărți, fac live-uri pe Facebook, răspund zilnic la zeci de mesaje. Cred că lipsește foarte mult sprijinul emoțional pentru toată lumea, dar mai ales pentru mame, care sunt atât de vulnerabile. Multe sunt în relații toxice, sunt dependente financiar și așa mai departe și îmi doresc foarte mult să ofer și simt că e nevoie de acest sprijin.

PETRONELA ROTAR: Ți-ai asumat, din punctul meu de vedere, o misiune foarte grea. Să faci educație emoțională în primul rând în zona aceasta de parenting. Lucrezi foarte mult cu mame, ai organizat conferințe pentru părinți. Înțeleg foarte bine, mă gândesc că dacă m-ar fi prins și pe mine perioada asta ca mamă de copii mici, acolo m-aș fi dus și eu. Sigur că e normal să scriem și să facem lucruri din interiorul nostru și din zonele care ne preocupă cel mai tare. Nu e copleșitor? Nu e prea mult?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Este! Și momentul în care mă voi opri e tot mai aproape. Am obosit și adevărul e că mi-am încălcat limitele personale de mult prea multe ori. Sunt tot mai dese momentele în care îmi spun „Este suficient. Ai sacrificat suficient timp și spațiu și bani și energie”, unele zile sunt neplăcute. Nu pot să spun că se întâmplă mai des ca înainte, doar că, pur și simplu am obosit.

PETRONELA ROTAR: Pe de altă parte, comunitatea ta a tot crescut și cu cât e mai mare comunitatea, cu atât e mai mare impactul, și cel pozitiv, și cel negativ.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Așa este. Nu știu, probabil că voi continua să scriu cărți, nu știu dacă o să mă pot vreodată opri din asta. Însă cel mai probabil că felul în care mă expun online și frecvența cu care o fac se va reduce considerabil până într-un punct în care nu știu exact ce va fi. Nu am un plan, doar că mi-e tot mai greu să mă motivez să expun lucruri care sunt importante pentru mine și știu că dacă nu fac asta, neavând o miză, nu am nici impact.

PETRONELA ROTAR: Perioada asta a fost una foarte tulbure pentru toată lumea și îmi aduc aminte că la începutul pandemiei toată lumea avea o idee foarte fantezistă, cum vom fi mai buni, mai calzi, ne vom susține mai mult. La finalul, sigur nu este finalul, noi traversăm încă o perioadă dificilă, dar a trecut o bucată din greul ăsta și,așa cum bănuiam eu la început, lucrurile s-au inflamat și toate bubele care stăteau să erupă au erupt și probabil că vor continua să erupă și în niciun caz nu trăim într-o lume mai bună, mai frumoasă, cu oameni mai uniți, mai buni unii cu ceilalți. Cum vezi parcursul acesta? Ca scriitor, ca mamă, ca om care e foarte implicat în comunități online? Ce se va întâmpla, din punctul tău de vedere, mai departe?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Pe de-o parte, oamenii sunt tot mai obosiți pentru că ne adaptăm, nu știm de pe-o zi pe alta nimic și asta ne epuizează și e normal să fie așa, drept pentru care cresc și crizele de isterie pe social media, dar și pe afară, am văzut oameni care se încaieră (cel puțin de la măști, la noi în Mega se încaieră o dată pe zi). Sper că nu se va lăsa cu victime (și copiii simt asta, bineînțeles), însă, ce am văzut ca o reacție de echilibru, este faptul că foarte mulți oameni, care nu sunt aceiași cu aceia care se isterizează, vor să contribuie. Am văzut foarte multe campanii extraordinar de frumoase, de strângere de orice, de la bani pentru copii bolnavi, la mobilizarea aceea de a strânge bani pentru măști, viziere…era suficient să scriu două rânduri și îmi scriau treizeci de firme în mai puțin de o oră, toată lumea voia să ajute.

Cred că în funcție de structura fiecăruia și de locul în care se află, avem această putere de a decide. Îți dai seama repede că având o contribuție poți să supraviețuiești și să nu te ciufulești complet la creier în perioada asta. Alții pur și simplu nu au mai avut niciun fel de putere și s-au lăsat duși în zona asta de „nu vreau să mai știu”, „nu pot”, fie cu conspirația fie cu contra-conspirația și așa mai departe. Habar nu am ce urmează. Soțul meu, care este genul care se uită mult la filme, era convins că o să fie rău. Ne-am cumpărat toporișcă, „dacă va trebui să intrăm peste vecini și să-i salvăm sau dacă toată lumea moare și noi trebuie să intrăm în casele altora și să le furăm conservele”. Am trecut prin tot felul de scenarii, am cumpărat generator și așa mai departe. Am fost foarte pregătiți, avem conserve pentru trei luni. Eu pe de altă parte, eram „OK, toți suntem în aceeași situație, o să vedem, o să ne adaptăm”. Am avut și momentele mele de anxietate, cred că am trecut, așa, prin mai toate, mai puțin să-mi vină să iau de guler pe cineva, acolo n-am ajuns, să mă ferească Dumnezeu, dar încă n-a început școala.

Habar n-am ce-o să fie, dar eu am încredere în rasa umană și cred, că una peste alta, la un moment dat, peste nu știu, un an, doi? O să putem să ne uităm în urmă și să zicem „Doamne dar ce ne-am mai dat cu fundul de pământ, hai că…”, sper. Asta mă ține.

PETRONELA ROTAR: Pentru final, îți pun o întrebare pe care o pun tuturor invitaților mei. Dacă ai fi personaj într-o carte, ce personaj ai fi, din ce carte și de ce?

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Aș fi mamă, asta cu siguranță. Trebuie să fie ceva ce s-a scris deja?

PETRONELA ROTAR: Aș vrea să te gândești la o carte în care ai vrea să locuiești și să alegi personajul din ea.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Da, greu. Nu știu, îmi vin în minte cărțile pe care le citesc acum, dar nu vreau să fiu din ele. Nu mi-ar plăcea nimic din literatura rusă, fiindcă e prea trist acolo totul. Nu, nici revoluția franceză, e cu durere acolo, cu sânge… Nu știu, cred că mi-ar plăcea să fiu un personaj care mi-a plăcut foarte mult, Lila a Elenei Ferrante, pentru că e foarte flexibilă, foarte misterioasă și un pic nebună.

PETRONELA ROTAR: Asta voiam să spun, e puțin nebună.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Da, da, puțin nebună. Pe mine mă atrag chestile astea. Adică, să fii așa, foarte previzibil și ca toată lumea nu a fost niciodată pentru mine.

PETRONELA ROTAR: Admit că și mie, dintre Lila și Lenù și eu am preferat-o pe Lila.

IOANA CHICET-MACOVEICIUC: Lila, da, dacă trebuie să aleg.

Cred că femeilor din România le lipsește genul acesta de scriitură care este foarte simplă. Eu scriu fără fasoane. Cred că oamenii au nevoie să se uite pe gaura cheii la altcineva, la o persoană care nu este nici vedetă, nici bogată, eu sunt un om destul de obișnuit. Am trecut prin copilăria pe care au trăit-o probabil majoritatea, cu lipsuri, cu bătăi, cu pedepse, teribil de multe frustrări pe toate planurile, cu o grămadă de relații abuzive.”

[…] am început să scriu la continuarea de la „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”. Au trecut cinci ani de când am predat manuscrisul pentru ea și simt că am învățat foarte multe în perioada aceasta.”

Îmi doresc foarte mult să continui mesajul meu pentru femeile care își cresc copiii aici și în limba asta. Vreau să le ofer o carte ca o îmbrățișare, ca o declarație de dragoste, să zică «OK, te văd, știu că ți-e greu, o să fie bine».”

Îți dai seama repede că având o contribuție poți să supraviețuiești și să nu te ciufulești complet la creier în perioada asta.”

Mi-a ieșit așa nici nu știu de unde, dar mai degrabă așa din zona asta a inimii, cred, o poveste despre o fetiță care crește și nu se simte foarte confortabil cu asta.”

Pe mine mă atrag chestile astea. Adică, să fii așa, foarte previzibil și ca toată lumea nu a fost niciodată pentru mine.”

Interviul video Ioana Chicet Macoveiciuc – Petronela Rotar, realizat în proiectul Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *