Recenzie carte Fiica ascunsă – Elena Ferrante

13/10/2020

Amos Oz spunea într-o carte că fiecare ne alegem în secret alt tată și probabil că există și reversul – o mamă alegând o fiică străină drept companie, căutând-o, urmărind-o și încercând să și-o apropie, așa cum se întâmplă în istoria celor două femei, Leda și Nina, care își tot inversează rolurile pe timpul vacanței de vară în romanul Elenei Ferrante, Fiica ascunsă publicat în 2017 în colecția Literary Fiction a editurii Pandora M.

Recenzie carte Fiica ascunsă - Elena Ferrante

Fără a-și dezvălui identitatea, acesta fiind trucul favorit al autoarei, Elena Ferrante reușește să compună de fiecare dată povești miezoase într-o firească absență sau incertitudine. Cuvintele sunt cele care ne conturează un chip al autoarei, diferit pentru fiecare dintre noi și nu invers.

Ceea ce ascunde fiecare roman, începând cu fenomenul internațional al tetralogiei Prietena mea genială, este un pește prins în burta unei balene – întotdeauna există o poveste în miniatură care ascunde marea poveste.

Unul dintre exemple, poate cel mai elocvent, este cel al poveștii „Fetiței albastre”, scrisă de Lenu în copilărie – inspirată de infinitele (re)lecturi ale Micuțelor doamne de Louisa May Alcott – Lina recunoscând în textul prietenei baza scrierii sale, care în mod neașteptat este și acceptată pentru publicare de o editură.

Acest joc biblic al captivității revine pe parcurs în toate romanele, însă în forme și cu accente diferite, feminitatea având mai multe spectre pe care Elena Ferrante le deschide spre analiză, fără a le închide niciodată total, fără a oferi soluții pe termen lung, mai mult problematizări și interogări ale propriilor angoase – unele ale copilăriei, altele ale maternității și vârstei adulte, legate de relația dintre mamă și copii, de raporturile dintre vinovăție și prejudecăți, dintre modele și anti-modele.

În toată structura sa Elena Ferrante este atipică pentru că secționează cu o cruzime și atenție de miniaturist, îndelung antrenat, în carnea moale a femeii supusă de cele mai multe ori unor judecăți imprecise, obligată să-și reprime trăirile și spaimele în fața celorlalți doar pentru a fi o mamă demnă.

Ceea ce scrie produce în noi o vânătaie adâncă, la fel ca cea a personajului care merge în pădurea de pini și brusc este lovită de un pin, despre care nu se știe dacă a căzut din senin sau a fost aruncat de un membru al grupului de turiști – acesta fiind și efectul postlecturii ferrantiene asupra noastră, ne verificăm atent în oglindă să depistăm vânătaia, însă aceasta pare de negăsit, invizibilă și, totuși, știm cu certitudine că o avem.

Furtul e o breșă în spațiul realității, marcând sentimentul vinovăției – a lua ceva ce nu îți aparține, chiar a sustrage păpușa-jucărie a unei fetițe – și pe cel al eliberării – faptul că devii suprema instanță care decide soarta cuiva lipsit de putere și apărare.

În tot delirul căutărilor păpușii pe suprafața plajei, Leda rămânând neclintită în decizia sa de a sechestra un obiect, care nu îi este destinat, nu îi aduce satisfacții, nu îi este indispensabil, dar îi conferă putere.

Această privare de libertate este și o răzbunare, în primul rând pe corpul păpușii care nu poate suferi la fel cum suferă corpul unei femei, mai ales al celei însărcinate, care se umflă, se dilată, își pierde contururile fine, fapt pentru care naratoarea afirmă că le urăște pe femeile din familia ei, străduindu-se să nu fie stăpânită de ființa dinăuntru și dorindu-și să rămână pe toată perioada celor nouă luni frumoasă, elegantă, activă și fericită, în comparație cu bunica sa care născuse șapte fii și mama care adusese pe lume patru fiice.

Imaginea rebelei, a nesupusei nu poate fi conservată la nesfârșit, după naștere ființa intrauterină dezvoltându-se ca entitate plină de personalitate, vorace, neliniștită, atipică, devastând energia și entuziasmul matern inițial și de aici prăbușirea în sine – de la conștientizarea faptului că nu ne putem controla corpul în măsura în care am vrea sau am fi dispuși să o facem cu toate riscurile și absurditățile implicite.

La final, cu ajutorul unei pensete, femeia care recunoaște că se joacă de-a fetița, extrage din gura păpușii un vierme, scenă care amintește de moartea lui Ghilgameș, îndelung plâns de prietenul său Enkidu, chiar și după ce trupul acestuia este năpădit de viermi, o paralelă simbolică a încercării de umanizare prin care trece un obiect fără viață, asupra căruia sunt proiectate frici, dezamăgiri și o doză de afecțiune ambiguă față de ceva cu care încerci să creezi o legătură în prezent, dar ea nu există decât pe fondul suferințelor din trecut.

Și propoziția aia: mereu îți faci griji din cauza copiilor. Spusă unei femei care mai are puțin să aducă unul pe lume: ce prostie. Mereu cuvinte disprețuitoare sau sceptice sau ironice. Bianca îmi strigase odată printre lacrimi: te simți cea mai bună; și Marta: de ce ne-ai născut dacă nu faci decât să te plângi de noi? Părți de cuvinte, doar silabe. Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îți spun cu tristă mânie de ce mi-ai dat viață, mergeam absorbită. Pădurea de pini avea nuanțe violet, era vânt. Am auzit trosnituri în urma mea, poate niște pași, m-am întors, tăcere.

Dacă nu v-am convins cu această trecere în revistă lipsită de generozitate a detaliilor și labirinturilor în care se scufundă universul ferrantian, există o întreagă serie de urmărit și citit – tetralogia Prietena mea genială, Iubire amară, volumul de eseuri și interviuri Frantumaglia. Viața și scrisul meu și cel mai recent volum, Viața mincinoasă a adulților, publicat tot la Editura Pandora M, dar de data aceasta în cadrul unei colecții gândită și lansată postpandemie, care își propune să dizolve din angoasele momentului și să promoveze literatura mai puțin vizibilă și tradusă a țărilor învecinate nouă, toate acestea fiind cuprinse și călăuzite de semnul zeului african al poveștilor, Anansi.

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *