Radu Paraschivescu: „O carte îl schimbă în primul rând pe cel care a scris-o, nu pe cei cărora li se adresează.”

14/10/2020

O carte îl schimbă în primul rând pe cel care a scris-o, nu pe cei cărora li se adresează.” Radu Paraschivescu, despre scris, despre limba română și ale ei reguli de vorbire, despre râs ca forma de transmitere a unui semnal de alarmă, într-un interviu realizat în ianuarie 2020, pentru proiectul Oameni și Cărți, al Libris.ro.

Radu Paraschivescu: „O carte îl schimbă în primul rând pe cel care a scris-o, nu pe cei cărora li se adresează.”

Interviu realizat în cadrul proiectului Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

Petronela Rotar: Domnule Paraschivescu, sunteți unul dintre cei mai iubiți, îndrăgiți scriitori, analiști ș.a.m.d din România și în același timp unul dintre cei mai temuți și huliți.

Radu Paraschivescu: Temut? Hulit?

Petronela Rotar: Cum vă simțiți dumneavoastră? Vă simțiți iubit sau urât?

Radu Paraschivescu: Nu, urât nu mă simt, urât sunt. Și constat de câte ori mă uit în oglindă.

Petronela Rotar: Este foarte puțin adevărat!

Radu Paraschivescu: îmmm. Mă bărbieresc zilnic și am tristul privilegiu … Iubit știu că sunt. Adică îmi dau seama din reacțiile pe care le au cărțile mele și pe care le are prezența mea în anumite orașe, fie ele din Moldova, Banat, Ardeal sau din București. Îmi dau seama ca sunt simpatizat dacă nu iubit și că lucrurile pe care le spun și le scriu nu sunt rele și, mai ales, nu sunt mincinoase.

Și testul e foarte simplu: eu circul foarte mult cu transportul în comun. Și merg foarte mult pe jos. Și s-ar fi găsit cineva să îmi bată obrazul, în anii ăștia. Ori în metrou, ori în tramvai, ori în parc. Să îmi spună: „ești un panglicar, ești un ticălos! Cine te plătește?”

Asta cu „Cine te plătește?” e o întrebare pe care o auzi frecvent, de la multă lume, oameni dispuși să se îndoiască de absolut orice și dispuși să plaseze pe oricine în solda cuiva în momentul în care ce scrie acel cineva nu se pliază pe ce crezi tu.

Dar eu sunt plătit, evident, pentru tot ce fac, așa cum țăranul e plătit pentru că vinde morcovi și brutarul pentru că face pâine. N-am o agendă ascunsă, asta e altceva, și scriu cu aceeași plăcere pe care o aveam acum 20 de ani când am început. Hulit nu știu dacă sunt. E posibil. Acuma, nimeni pe lume nu întrunește unanimitate. Ar fi puțin suspect.

Petronela Rotar: Eu mă refer la cei pe care îi ironizați, la clasa politică…

Radu Paraschivescu: Clasa politică are grijă să survoleze ce scriu eu. Eu sunt ferm convins că 90% dintre cei prinși de mine în peniță, din clasa politică, habar nu au de mine. Sau dacă au… „hmmm, e acolo, o prezență pe fundal.”

Sunt câțiva care au ținut cont de ce am scris eu, dar nu au înțeles ce am scris…unii dintre ei. Vezi fostul Ministru al Agriculturii, Petre Daia, care mi-a mulțumit că l-am prins într-o carte și i-am dedicat un capitol. Dumnealui a crezut că e de bine lucrul ăsta. Dar altfel, reacția e de indiferență. Adică, sunt apreciat pe stradă și în publicul mare. În rest, politicienii cred că au un radar pe sub care noi trecem. De obicei.

A, că sunt câteva figuri față de care nu poți să faci abstracție, probabil. Dar eu cred că sunt o figură față de care se poate face abstracție, mai ales din punctul de vedere al politicienilor. Așa că, lumea este suficient de încăpătoare pentru toți.

Petronela Rotar: Se vorbește în zilele noastre o limbă inflamată, purulentă. Pare că v-ați luat o misiune în a o face bine. Ce vă mână la luptă?

Radu Paraschivescu: Mă mână nervul acustico-vestibular. Nu îmi place ce aud. Sunt un om care, fără să aibă doctorate sau, știu eu, să aibă o competență strictă (eu am făcut Limbi Străine, dar, e adevărat, am făcut și română în facultate) încearcă să explice, neacademic, și poate și ironic, niște reglaje elementare din câmpul limbii române, în ideea că, oricât ar fi de antipatice, regulile sunt necesare. Ele sunt odioase, de multe ori, sunt de călcat în picioare, sunt de pus la zid, dar nu putem fără ele. Și-am spus-o de câteva ori: nu poți fără ele nici la baschet, nici în alegeri…și, iată, că nici în exprimare.

Petronela Rotar: Am un citat din dumneavoastră care mie mi-a plăcut foarte mult. Spuneți dumneavoastră așa: „cei care vorbesc corect vor forma un soi de trib, de sectă care se va refugia undeva în păduri și doar seara vor vorbi corect, pe ascuns, să nu îi vadă nimeni. Dimineața vor veni înapoi în Cetate, vor spune ca și, decât în afirmativ, fata care am văzut-o, după care, seara, se vor duce și vor face o nouă cură de limbă.” Chiar vedeți atât de sinistru?

Radu Paraschivescu: Da, lucrurile arată rău! Și mai ales că dicționarele dau o mână de ajutor în perpetuarea acestui tip de ambiguitate și de rău, până la urmă. Dicționarele au devenit hiperindulgente. În momentul în care aud o formulă incorectă pe stradă, și o aud și a doua, și a treia, și a patra oară, îi fac loc.

Petronela Rotar: Devine normă!

Radu Paraschivescu: Devine normă! A fost poveste cu locație, care este un cuvânt admis în loc de loc. Și mai sunt la ora actuală … și doisprezece – douăsprezece a devenit un lucru îngăduit. Deci poți să spui doisprezece august. Până nu de mult nu puteai să spui. Puteai să spui douăsprezece august. Ora doi încă n-a intrat în dicționar și n-a devenit normă, dar subliniez: încă! Și alibiul va exista. Există această exprimare regionalistă, mai ales în Ardeal, în inima Ardealului, în care oamenii mai spun ora doi.

Cu doisprezece bătălia pare în curs de pierdere și nici recursul la logică nu ajută, pentru că eu aud oameni care sunt ziariști de meserie, sau cel puțin așa se pretind, și care spun doisprezece minute. Și încerc să le spun: dar cum spuneți, spuneți doi minute? Nu, spunem două minute, ce, ești nebun!? Păi și dacă spuneți două minute, de ce spuneți doisprezece minute, că e ilogic?

Ori argumentul logic, repet, devine inutil, caricaturizabil. Deci lucrurile se întâmplă așa, a la longue și vom ajunge și cu decât în afirmativ ca normă, vom ajunge și cu eliminarea acuzativului, prepoziției din acuzativ pentru că se va merge pe simplificare.

Petronela Rotar: Argumentul, totdeauna, este acela că limba este un organism, un corpuscul viu; există geniul viu al limbii și că oamenii, dacă ajung să simplifice poate, și că dacă ajung să vorbească, mulți dintre ei, în felul acesta greșit, înseamnă că există acolo o logică…

Radu Paraschivescu: S-ar putea să existe!

Petronela Rotar: Întrebarea e: s-ar putea să fie adevărat și noi, cei care ne strepezim la dinți de câte ori auzim suntem cei care avem, poate, niște atașamente față de niște forme care poate nu mai servesc limbii?

Radu Paraschivescu: Nu cred că e o cramponare. Pur și simplu dacă ajungi să mizezi doar pe…să faci din geniul viu al limbii o umbrelă sub care încape orice, pleci de la o premisă greșită. Pe urmă, dacă mergi pe simplificare, înlături stilul, din capul locului suspenzi ideea de stil. Și stilul, cel puțin în literatură, dar și în maniere și în comportament și în diversele tipuri de discurs, încă este necesar.

Dacă vei spune din punct de vedere marketing, va fi rău, asta cred eu, în loc să spui din punct de vedere al marketingului. Sigur, nu e cea mai mare dintre greșeli, dar prescurtările astea, vorbirea asta sintetizată nu aduce nimic bun.

Iar cu privire la pe, care este amenințat, e pe cale de dispariție, am dat exemplu de confuzii care se pot face folosindu-l sau nefolosindu-l. De exemplu: Ioana are o colegă care o ajută la lecții și Ioana are o colegă pe care o ajută la lecții, care înseamnă lucruri diametral opuse. Ori dacă persistăm în confuzia asta, pericolul nu este să ne destilizăm noi. Pericolul este ca mesajul nostru să ajungă aiurea.

Petronela Rotar: Dar nu e o greșeală nouă. Pare că este nouă și că este colportată acum din ce în ce în mai multe guri, însă, de curând am ascultat melodia lui Dan Spătaru , celebra Drumurile noastre toate, în care există un care fără pe, există cărți și o grămadă de oameni care au studiat și au fost învățați în perioada comunistă care nu l-ai folosit pe „pe” niciodată în acuzativ.

Radu Paraschivescu: Știu, există și cântecul Andei Călugăreanu cu unde e iluziile mele care le-am avut. Dar acolo sunt două greșeli în două versuri scrise cu bună știință. Dacă oamenii au luat-o în serios, asta e discutabil.

Există și o poezie care are un ditamai pe-ul lipsă într-un vers celebru, există și Cobori în jos Luceafăr blând…există toate alibiurile astea și la un moment dat oamenii vor spune: da ce ce nu te iei de Eminescu direct? Da ce ce nu putem vorbi așa, că important e mesajul? Tocmai pentru că important e mesajul, trebuie să avem grijă ca mesajul să ajungă bine acolo…adică ceea ce am vrut noi să spunem să ajungă la urechea adresantului, pentru că altfel e de rău.

Deci eu nu sunt un om care se cramponează, un hăituit de norme, un polițist, că există categoria de grammar nazi, în care încă nu am intrat, dar candidez. Și n-aș spune că lucrurile sunt atât de simple. Există tot felul de nuanțe intermediare, de doze de gri, nu e totul alb, nu e totul negru.

Povestea, însă, cu existența anumitor reguli e un lucru la care nu putem renunța. Și mie mi-ar plăcea să vorbim cum ne vine la mână. Nu se poate! Asta e!

Alții au avantajul unei limbi cu o gramatică mai simplă; gramatica engleză e mult mai simplă decât gramatica română, s-ar putea și cea italiană, și cea spaniolă, dar trebuie să ai reguli. Și eu simt nevoia unor reguli suplimentare, nu că mi se par prea multe cele de acum.

M-a întrebat un englez odată cum formăm noi pluralul substantivelor de patru litere, substantivelor la feminin, în care avem consecuția consoană-vocală-consoană-vocală. Și m-a întrebat care e regula. Zic: nu e! – Păi cum nu e? – Nu e! Pai, zice, și eu am crezut că nu e pentru că am văzut: fată-fete, bere-beri, bară-bare, ladă-lăzi. Iată! Aș simți nevoia unui instrument ordonator, pentru că altfel trebuie să ai o memorie foarte bună și să ai ceea ce se cheamă bosa limbilor ca să achiziționezi, străin fiind, o limbă ca româna și să o vorbești cristalin.

Vitrina cu sarlatani - Radu Paraschivescu

Petronela Rotar: Când scrieți cărțile pe care le-ați scris în ultima perioadă, care sunt satire, ironii, cărți amuzante, dar în același timp triste, pentru că zugrăvesc o realitate spre tragic a zilelor noastre…ziceați mai devreme de domnul Daea care v-a mulțumit…nu cumva cei pe care îi încondeiați în felul acesta nici măcar nu înțeleg?

Iar cei cărora vă adresați cu aceste cărți oricum deja vedeau lucrurile astea? Până la urmă, există și o misiune dincolo de râs?

Radu Paraschivescu: Da, există tipul acesta de atragere a atenției pentru cei neconvertiți. Acuma, ceea ce scriu eu, în bună măsură se cheamă preaching to the converted, pentru că publicul care cumpără aceste cărți e de partea noastră.

Petronela Rotar: Din bulă, cum se spune în zilele noastre.

Radu Paraschivescu: Da, dar nu sunt numai din bulă. Vin și din afara bulei și vin oameni care se lipesc acestui curent și care sunt public câștigat. Și nu sunt public câștigat doar ca vânzări. Ăsta e un criteriu!

Adică, în momentul în care vezi că tema asta este bine primită de public, înseamnă că merită să o explorezi mai departe. Altfel, în afara candorilor domnului Daia, reacții sunt puține, rare. Ele fie sunt de amuzament detașat, o bătaie pe umăr, de la Miron Mitrea, de exemplu, acum câțiva ani, fie niște înjurături ale lui Vadim Tudor prin România Mare; care, din punctul meu de vedere erau foarte ok, pentru că te legitimau. Dacă erai îmbăloșat în România Mare înseamnă că aveai, totuși, niște merite.

Ori nu cred că lucrurile astea trebuie să arate ca o tentativă de reformă. Pot, în schimb, să arate altfel. Pot să arate ca un posibil document. Deci, dincolo de reacțiile în imediat pe care le avem sau nu de la politicieni, mai degrabă nu, pe care le am sau nu de la public, mai degrabă da, peste 10, 20, 30 de ani, cineva, copiii, nepoții, vor putea vedea aici un document în mișcare, un document nescrobit sau un portret nescrobit al României din anii ăștia.

Și cred că asta este valoarea de fapt, pentru că vechea poveste cu ridendo castigat mores e un clișeu frumos, o vorbă romantica și nimic mai mult. Nu se îndreaptă niciun morav prin râs. Dar publicul care vine, generațiile care vin după noi și care vor mai găsi cărțile astea, indiferent în ce cod, indiferent în ce format, vor avea posibilitatea de a vedea cum arăta lumea asta.

Petronela Rotar: Așa cum Caragiale făcea același lucru în vremea lui. Întrebarea este ce facem după râs? Ce ar trebui să facem după râs?

Radu Paraschivescu: Facem ce depinde de noi pentru ca lucrurile să arate mai bine. Pentru că dacă….nu putem duce cartea din bloc în bloc și nu putem obliga pe nimeni să devină membru cotizant al Sectei Vorbitorilor Corect. Nu!

Dar povestea este ca, după ce citim o carte ca asta, eventual, să le spunem și altora: vezi că nu sunt rele tezele, temele din cartea asta, ideile de acolo. Și să încercăm, măcar noi, să avem un comportament în răspărul celor descriși în cărțile astea. Altceva nu cred că se poate face! A, se pot face întâlniri, adică evenimente cu public în care să discutăm, se pot ține conferințe…

Eu am niște conferințe pe diverse teme, legate de trecut, legate de moravuri, de mentalități, de râs, de felul în care râdem și de rosul râsului pe lume în ziua de astăzi, dar nu poți să faci dintr-o carte un instrument de igienizare a societății și de erbicidare a tuturor relelor. Din câmpul limbii, din câmpul moravurilor. Așa ceva nu se poate. Eu am mai spus de vreo câteva ori că o carte îl schimbă în primul rând pe cel care a scris-o, nu pe cei cărora li se adresează.

Petronela Rotar: Ce scrieți acum? Ce publicați acum?

Radu Paraschivescu: Acum o să iasă o culegere de întâmplări. Ea a fost deja citită greșit. Pe un site am văzut că e vorba de un roman…dezmint categoric, nu e niciun roman, romanul o să fie mai încolo.

Sunt șapte proze, literatură deci, fără nimic critic. Asta nu înseamnă necuplat la realitate. Există contemporanul, imediatul folosit și în textele mele, există și un plonjon în Franța, în Provence în sec. al XIX- lea, există și o plimbare prin Italia acestor ani și sunt câteva proze care apar în premieră și pe care le-am scris special pentru volumul ăsta care se cheamă, apropo, „Omul care mută norii”. Formula e poetică, e vorba de un panglicar, de fapt.

Omul care mută norii e unul dintre escrocii care se manifestă pe scenele noastre cu sutele. E prezent și fotbalul, pentru că îi fac o temenea la fiecare volum de proză scurtă. Și sunt șapte bucăți, unele duioase, altele vesele, unele triste de-a binelea, altele evocatoare, una hiznovată de-a dreptul, care se cheamă „Șapticemie” și care povestește viața unui personaj care își trăiește viața în logica lui 7(șapte) și are și prietenele cu prenume compuse din șapte litere și vede numai filme cu 7 în titlu, o țăcăneală!

La asta am lucrat până acum. Și lucrez la un roman. Tot ameninț lumea cu un roman. Eu n-am mai publicat un roman din 2012, dar sper ca la Gaudeamusul viitor, în 2020, să public „Podul Diavolului” care e o carte pe care am început-o și care are în ea sâmburele unui pariu cu diavolul, care mută cumva povestea lui Mefisto înspre Cahors, care este un oraș al muschetarilor, și unde chiar există un pod foarte frumos, Pont Valentré, un monument istoric despre care s-au scris vrute și nevrute. Și cartea mea va porni de la felul în care a apărut podul ăsta peste Lot.

Petronela Rotar: Cum scrieți? Aveți titlul dinainte să scrieți cartea?

Radu Paraschivescu: Nu, nu! Titlul îmi vine.

Petronela Rotar: Sau titlul poate fi doar de lucru și după aceea rămâne să îl schimbați la sfârșit?

Radu Paraschivescu: Există câteodată un titlu de lucru, el se mai și cere uneori pentru promovare sau pentru anunțuri. Atunci dau un titlu de lucru care, în mai mult de jumătate din cazuri rămâne titlul definitiv, alteori îl schimb.

Omul care mută norii” trebuia să se chemea așa: „Șapticemie și alte potriveli”. Și oameni mai bine înzestrați decât mine mi-au spus că șapticemie nu e un cuvânt de titlu, că te poate duce la altceva. Păi, zic, exact asta era, era un joc de cuvinte. Nu cred că cineva din publicul Humanitas va citi septicemie.

Ei…deci așa scriu. Și scriu în interstiții. Deci eu nu am o disciplină de scris, cum au alții. Și nu am dezinvoltura celor de tip Mario Vargas Llosa sau Cătălin Dorian Florescu care scriu în localuri și se simt bine făcând-o. Eu nu pot să scriu decât în camera mea. Poți să mă duci în cel mai frumos loc din Toscana, pe terasa unei vile superbe, nu sunt în stare să scriu o literă. Nu pot!

Petronela Rotar: De ce?

Radu Paraschivescu: În primul rând, pentru că mă confiscă peisajul. Acasă n-are ce să mă confiște. E o colivie tapetată cu cărți în care până acum trei săptămâni era și o pisică. A răposat între timp. Și scriu acolo. Bine, cu toate zgomotele străzii, cu bormașina câteodată, cu lătratul de-alături.

Petronela Rotar: „În lume nu-s mai multe Românii, planetei noastre asta i-ar lipsi.” Mă gândesc că ați avut altceva în minte decât poetul tulbure când ați spus acest titlu. Ce anume?

Radu Paraschivescu: Da. Păi am vrut să fac totuși o paralelă între vremurile tulburi ale lui Victor Tulbure și vremurile de acum, când măcar poți să înjuri și poți să critici.

Și este scris titlul ăsta și pentru nostalgicii care continuă să creadă că era mai bine înainte. Pentru toți am același mesaj: îl meritați înapoi pe Ceaușescu, dacă tot era mai bine înainte! Dar cu tot ce- adus el în România. Nu Ceaușescu care are un partid eventual și candidează și noi, între timp, ne facem concedii pe Valea Loirei și cumpărăm nu știu ce lucruri scumpe din supermarket. Nu, nu! Ceaușescu ăla din anii ’80.

Pentru că există încă fiorul ăsta al nostalgiei și clișeul de tip era mai bine când era rău. Nu! Era rău! Adică să nu fim ipocriți și mai ales să nu ne lăsăm mancurtizați.

Petronela Rotar: Există pericolul ăsta, să mai alunecăm într-o dictatură?

Radu Paraschivescu: Pericolul ca atare aș spune că nu există în momentul ăsta. Există, însă, pericolul neinformării.

Aici eu am o răfuială neexprimată și neconcretizată cu părinții care nu le spun copiilor cum a fost, cu părinții care au trăit în condiții grele de tot, care au fost șoimii cozilor, cum se spunea pe vremuri, care nu știau dacă au ce să le pună în straiță a doua zi pentru școală, dacă au de un sendviș, care trăiau în întuneric și în frig și care sunt de părere că e mai bine să nu știe ei. „Lasă, mamă, măcar ei sa nu afle.” Ei, eu cu tipul asta de atitudine am o mare problemă pentru că mi se pare oportun ca oamenii ăia să știe. Pentru că altfel vedem tricouri cu Ceaușescu, vedem reclame la ciocolată cu Nicolae Ceaușescu parodiat.

Petronela Rotar: Și ni se pare că a fost haios.

Radu Paraschivescu: Aflăm de la copii, de la elevi, ca a fost un tip cool. Și întrebăm pe stradă. „Da, Ceaușescu a fost un tip cool.” Nu a fost! A împușcat oameni cu mâna lui! Să ne înțelegem, la colectivizare a executat țărani cu mâna lui!

Petronela Rotar: A existat o vreme când ne săturaserăm. Eram toți astisiți de filme despre comunismul, de cărți care evocau perioada aia neagră…și atunci, este sau nu este oportună continuarea publicării și filmării de astfel de documente?

Radu Paraschivescu: Da, eu cred că e oportun. Mai ales că, dacă vine cineva de afară și ne readuce ororile comuniste în memorie, spunem că face un mare act de justiție culturală și de aducere aminte.

Cazul Thierry Wolton care are o trilogie absolut impresionantă din care a apărut doar primul volum, „Victimele”. Dar există volumul „Călăii” care urmează să apară și volumul „Complicii”. Ei, de la el e foarte bine.

Noi între noi dacă ne apucăm și reedităm lucrurile astea și povestim, nu e bine ca n-are rost să scormonim. Are rost! Tocmai pentru ca urmașii noștri, copii, nepoți, ce-or fi, să nu calce în pericolul ăsta, să știe că omul este o creatură tulbure, ușor de manipulat și care, la un moment dat, când dă de putere, devine fiară. Pentru că, știm de la Lord Acton „puterea corupe și puterea absolută corupe absolut.”

Ei, Ceaușescu a fost un tip corupt absolut de putere. Ori accidentele de genul ăsta, sigur, par improbabile acum, la felul cum arată lucrurile. Dar, să nu uităm ce vecini avem, să nu uităm ce conducători am avut și de ce gafe a fost în stare.

Și în Germania, a apărut un austriac la un moment dat, ok, desena, era un tip care putea să aibă o altă carieră, nu mânca animale, era ecolog, avea o agendă ok și, la un moment dat, a devenit tiranul lumii.

Nu o să ajungem noi, că noi nu putem da mari tirani, l-am dat pe Ceaușescu, cred că ne-am epuizat stocul, dar e bine să eviți prilejul ca lucrurile să se întâmple din nou.

Petronela Rotar: V-ar fi plăcut să trăiți într-o altă perioadă de timp în lumea asta?

Radu Paraschivescu: Nu. Nu, pentru că, dintr-o altă perioadă de obicei, dacă răspunzi da, ești tentat să iei doar lucrurile frumoase.

Să spui: aaa, Franța, secolul al XVIII -lea, baluri, crinoline, și crinolina înțeleg că e odioasă pentru purtători, ce frumos, ce maniere, ce oglinzi!

De ghilotină nu zice nimeni, de teroare, de faptul ca oamenii ăia erau grupați în celule câte doisprezece. Și se știa, dacă sunt doisprezece, ăsta era lotul care mergea la ghilotină. De confuziile de persoane, doi oameni pe care îi chema la fel și care au fost executați amândoi că nu mai avea nimeni timp să se uite la amănunte administrative, birocratice, de păduchi, de boli, de mizeria de acolo.

Vedem doar partea parfumată, vedem filmele istorice cu castele, cu case frumoase, conace, banchete.

Petronela Rotar: Dar sunt și filme și cărți care prezintă și partea reală.

Radu Paraschivescu: Da, sunt. Dar cel care alunecă, e pus să intre în jocul ăsta, alunecă de obicei doar spre latura pastelată, de ailaltă se face că n-a existat.

Nu, eu sunt mulțumit. Nu pot să dau certificate, mă simt bine în epoca asta, am trăit jumătate de viață în comunism, jumătate după, pot să fac, deci, o comparație între ele și cred că mi se potrivește.

Petronela Rotar: Sunteți foarte actualizat. Tocmai v-ați făcut de curând cont de facebook și sunteți activ acolo, vorbiți cu oamenii, faceți glume, sunteți una dintre bucuriile noastre acolo.

Radu Paraschivescu: Mi l-am deschis dintr-o întâmplare absolut banală. Eu nu am vrut, am fost ani se zile împotriva facebook-ului pentru că am spus că este o formă de Big Brother consimțit. Te duci și te expui, te denudezi și îți arăți poze cu pisica. Mă rog, eu nu aveam de arătat poze cu pisica, deși aveam pisică. Dar mi se părea o formă de…

Petronela Rotar: Agora, până la urmă.

Radu Paraschivescu: Da…dar nu mi se potrivea. Cum să fiu prieten cu niște oameni cu care nu sunt prieten? Și, silit de împrejurări, mi-am deschis.

Pe 28 decembrie, țin minte și acuma. Am făcut toate gafele pe care le face un începător atehnic. Adică mi-am dat like singur la o postare, n-am știut că like-ul ăla poate fi retras. Am aflat după aia că poți să nu te faci de…Și după aia am ajuns la pragul maxim de prieteni. Poate se mai retrage cineva din când în când și altcineva îi ia locul.

Mi s-a spus că e o formă de tâmpenie violentă să răspunzi la toate lucrurile care ți se spun pe facebook. Înclin să cred că da, dar încă nu m-am dezumanizat într-atât încât să fiu nepoliticos sau să-i ignor pe cei care îmi scriu.

Poate că nu am timp să le răspund tuturor, în mod sigur nu am timp. Pentru că dacă aș sta cu toată lumea de vorba, n-aș mai face altceva. Știam că e ocupație cronofagă, mi-am confirmat acum. Dar, până la urmă, aflii niște lucruri.

Petronela Rotar: Și e un contact direct cu cititorii și cu oamenii care sunt acolo.

Radu Paraschivescu: Categoric! Primesc lucruri și informații și un feedback, cum se zice, bun. Mie mi-a fost frică și de altceva, eu fiind implicat și în comentariu sportiv, ca pagina mea să nu fie inundată de oameni care se uită la emisiunile de sport și care, după aia, vin și te bombăne că de ce ai zis rău de ăla, de ce n-ai zis de bine de ălălalt.

Petronela Rotar: Dar nu s-a întâmplat asta.

Radu Paraschivescu: Au fost vreo doi care s-au autoeliminat. Eu nu blochez pe nimeni, nu dau unfriend, block, sunt democratic.

Petronela Rotar: Ultima întrebare pe care v-o pun este una ludică pe care o pun invitaților mei. Dacă ar trebui, pentru restul vieții dumneavoastră, să trăiți într-o singură carte, în pielea unui personaj, care ar fi cartea și personajul? Și de ce?

Radu Paraschivescu: Aș lua un personaj dintr-o carte pe care am tradus-o și care se cheamă „Casa somnului“. A lui Jonathan Coe. E acolo un medic ce este fascinat de Margaret Thatcher. Dar fascinat necarnal de ideea de Margaret Thatcher. Și își propune să o urmeze într-o direcție foarte precisă, și anume reducerea orelor de somn. Eu simt ca dorm prea mult. Și asta ar fi o pistă interesantă.

Petronela Rotar: Cât de mult dormiți?

Radu Paraschivescu: Dorm 7 ore, ceea ce este odios, dar trebuie. Deci am această condiționare medicală care mă obligă.

Iar acel medic pe care îl cheama Gregory Dudden, cred, își tot scade orele se somn. Le scade, le scade, la un moment dat ajunge sub 4 ore pe noapte, la un moment dat chiar sub 3 ore pe noapte și sigur că înnebunește.

Dar mi-a plăcut ideea asta de a găsi un model din care să iei doar o parte. El nu era fascinat politic de Margaret Thatcher, ci doar de această formă a ei de a trăi mai mult.

Eu sunt egoist și vreau să trăiesc foarte mult. Și îmi asum riscul ca, dormind mai puțin, să reușesc totuși, în timpul ăla de trezire care e mai mare, să fac mai multe lucruri. Deci să am ani mai puțini de viață, dar mai plini.

E o întrebare ludică și un răspuns ludic. Eu aș vrea să trăiesc 300 de ani și să fiu sănătos.

Petronela Rotar: Eu vă doresc din suflet să trăiți și să ne încântați încă 300 de ani.

Interviul video Radu Paraschivescu – Petronela Rotar, realizat în proiectul Oameni și Cărți al librăriei online Libris.ro

 

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *